COMENTARIU Marius Oprea: Nu-mi ajunge că sînt viu? Nu!

Credincioşii pot să-şi întîlnească din nou Dumnezeul, în casa Lui. De sîmbătă, s-au redeschis bisericile creştine ale tuturor cultelor, geamiile, casele de rugăciune. În mare, nu a fost nimic spectaculos, cu excepţia cazului prea mult mediatizat de la Constanţa, unde Înaltul Teodosie i-a împărtăşit pe credincioşii care se spovediseră anterior Liturghiei, folosind aceeaşi linguriţă. Deşi s-au deschis lăcaşurile de cult, creştinii au încă de aşteptat pînă la prima împărtăşanie, ea acordîndu-se în continuare individual şi în situaţii aparte, nu îndeobşte, ca înaintea pandemiei. Că episcopul de la malul mării nu a mai aşteptat, contrar celor stabilite chiar de Sfîntul Sinod, putem să punem aceasta pe o exasperare atît a clerului, cît şi a credincioşilor, care există şi nu poate fi negată. Ea s-a manifestat tocmai în punctul în care a găsit teren fertil. 

 

Să nu uităm că episcopul Teodosie nu are un instinct de conservare, sau prea multe spaime lumeşti (l-am văzut înfruntînd valuri şi înălţimi, cu cădelniţa pe macarale sau platforme de foraj maritim şi înfruntînd cu succes pînă şi DNA-ul), aşa că, dacă au fost oameni de împărtăşit, nu le-a refuzat Sfintele Taine. Ceea ce a făcut el, pentru a-l apăra, e că a pus credinţa înaintea omului şi a răspuns, fără să se gîndească prea mult, instinctului său de sacerdot. A acţionat instinctiv, ca atare. 

 

Reducînd mult, se poate spune că mersul la biserică e ca mersul pe bicicletă – odată deprins, nu se mai uită. Asta însă nu înseamnă că e vorba doar de atît. Credinţa nu este un simplu automatism, cum nici rugăciunea nu e. În aceste vremuri ale pandemiei, odată cu închiderea bisericilor pentru enoriaşi, aceştia din urmă s-au conformat, ca şi preoţii lor, măsurilor luate în cadrul stării de urgenţă. Nimeni nu le-a pus la îndoială, deşi ”distanţarea socială” a fost extrem de grea pentru creştini, ea suprapunîndu-se Sfintelor Paşti. A afectat însă pe toţi credincioşii, de toate confesiunile. 

 

”Sper să nu mai întâlnim asemenea situaţii”, spunea imamul Refi Erghiun, de la Geamia Hunkiar din Constanta. ”Poate e şi un exerciţiu de gândire: oare cu ce am greşit? Trebuie să ne rugăm şi să ne căim, să fim mai buni unii cu alţii şi faţă de creator”, a continuat el, dînd glas tuturor credincioşilor, din toate cultele, la o interesantă dezbatere de săptămîna trecută, de pe site-ul online#deladistanţă, despre cum au trecut bisericile prin pandemie. 

 

La această redeschidere a bisericilor, dacă e să analizăm la rece, s-au născut mai multe întrebări decît răspunsuri E oportună? Răspunsul unanim al reprezentanţilor turor cultelor a fost, fără excepţie, că da. ”Nu putem să nu trăim din această mărturisire. Luăm respiraţia Bisericii”, spunea Francis Doboş, inspiratul reprezentant al Bisericii Catolice. Se vor respecta măsurile de precauţie necesare, solicitate de autorităţi şi de medici? Iarăşi, da. E vorba de deprinderi deja intrate în uz, pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie să uităm că, în genere, nicio credinţă nu pune viaţa semenilor în balanţă cu sinele. Că, spre pildă, în cazul creştinilor, majoritari în România, iubirea aproapelui e un fundament al credinţei.  

 

Grija faţă de sine şi de semeni, grija faţă de viaţă – sînt importante, dar important e şi cum trăieşti. Dacă e să trăim, de acum înainte pentru multă vreme, numai sub pecetea spaimei, poate toată viaţa cu ameninţarea coronavirsului, vor veni obişnuinţe şi acceptări, aşa cum s-a întîmplat cu SIDA. Un bolnav de coronavirus, odată ce va fi cunoscut mai bine modul de răspîndire a virusului şi lecţiile autoprotecţiei vor deveni un automatism, nu va mai reprezenta poate un atît de mare pericol, ca pînă acum. Niciun om nu trăieşte la nesfîrşit în spaimă, aşa cum niciun regim politic din instorie nu a putut supravieţui o veşnicie, bazîndu-se pe teroare. De fapt, nu cred că-şi face nimeni, cu sinceritate, griji, tocmai din cauza redeschiderii bisericilor – în afara duşmanilor săi înverşunaţi, care vor căuta, ca şi pînă acum, să exagereze pericolul pe care l-ar reprezenta, ori să facă din gestul Înaltului Teodosie mai mult decît a însemnat el şi am încercat să explic mai sus. ”Nu le ajunge că sînt vii, vor să se îmbolnăvească şi să-i îmbonăvească şi pe alţii”, susţin ei, din cite am văzut pe internet. Pe ei, de fapt, nici nu-i interesează nici semenii (dacă ar fi altfel, i-ar include şi pe credincioşi printre ei) şi niciun fel de argument, considerînd dinaintea coronavirsului biserica drept un pericol şi pe creştini nişte obscurantişti şi nu-i poate împiedica nimeni să creadă că lucrurile s-au schimbat, de cînd a început pandemia. 

 

În cursul ei, credincioşii, privaţi în cursul ”distanţării sociale” de biserica lor, au avut parte ”un strat supraadăugat de suferinţă în aceste două luni”, după cum s-a exprimat consilerul patriarhal Ionuţ Mavrichi. E timpul să ieşim din frică şi să mergem la biserică, după noile reguli. Păzindu-ne pe noi, păzindu-i şi pe ceilalţi credincioşi, o păzim şi pe ea, ca o casă a Domnului, în care mai vrem să intrăm şi duminica viitoare. Noi (eu mă număr printre credincioşi) am învăţat din lecţia închiderii bisericilor de pînă acum ceva în plus – că îmi lipseşte cupola ei, ca promisiunea unui cer deschis. Că nu îmi mai ajunge doar că sînt încă viu, că am supravieţuit.