COMENTARIU Marius Oprea. Paradoxul românesc – stăm pe cel mai mare munte de aur din Europa şi sîntem datori vînduţi

Avem nevoie de toată acestă expertiză pentru a evita ca România să plătească despăgubiri împovărătoare, în cazul unei decizii nefavorabile la Curtea Internaţională de Arbitarj, în procesul care i-a fost intentat de ”Gold Corporation” şi aliaţii săi – marii jucători la bursa aurului, de la Vancouver. Avem nevoie de minţi limpezi, care să producă, rapid, un studiu de impact a ceea ce va însemna Roşia Montană, odată intrată în patromoniul UNESCO. Căci fostul partener al României şi mai ales cei care i-au cumpărat acţiunile la bursă, îşi vor banii înapoi, cu profit cu tot.

România a intrat într-un joc periculos cu Bursa de la Vancouver, unde ”Gabriel Resources”, aşa cum ar putea-o dovedi Serviciul Român de Informaţii, cel care a adunat documentele pentru ancheta procurorului Gheorghre Oancea în anii 2002-2003, a comis o fraudă bursieră, de la bun început, prezentînd date false: probele de aur luate de Frank Timiş spre a fi testate în Australia nu proveneau din halde de steril, ci din exploatări propriu-zise, care că fireşte au dat procente şi cantităţi mai mari de aur şi argint, peste aşteptările oricărui investitor.

Aşa a început frauda: ”Gold Corporation” n-avea de gînd, de fapt, să caute aur în munţii de steril. Groapa în care urmau să facă cianurarea era miza: săparea ei în masivul muntelui însemna escavarea acestuia şi a rezervelor de aur şi argint, din care România prindea un mizilic, prin contractul de asociere cu statul, încheiat cu Agenţii, ai cărei directori s-au ”transferat” rapid la ”Gold Corporation – Gabriel Resources”. Miza nu era sterilul din bazine, ci în pămîntul escavat petru a face aceste bazine.

Serviciul Român de Informaţii a avut tot timpul sub ochi escrocheria, care acum se poate sparge în capul nostru. A încercat să pună lucrurile la punct, furnizînd date la procuratrua militară, despre acel ofiţer care a ”scanat” rezervele de aur din zonă şi i-a dat dischetele lui Frank Timiş, plecînd din plicticoasa muncă de topograf la aceea mult mai avantajoasă de director la ”Gold Corporation”. De fapt, firma care ne dă în judecată la Curtea de Arbitraj a Băncii Mondiale este o firmă manageriată de români care au fost, înainte, diriguitori ai unor agenţii, ori au avut funcţii de decizie în cadrul unor ministere, au fost directori de mine etc, în orice funcţie în care s-au ocupat de gestionarea resurselor de minerale neferoase ale României.

Toţi aceşti funcţionari ai statului român au avut pe mînă aurul, ştiind foarte bine unde se află el. Şi toţi au dezertat la salariie regeşti, oferite de Frank Timiş şi de Tender, el însuşi ajuns director executiv la ”Gold Corporation”. Au plecat cu expertiza lor, cu hărţile din birou, cu documentaţii asupra rezervelor de aur ale României. Ceea ce ar fi fost, în condiţii normale, un act de trădate şi subminare a economiei naţionale. Dar mai pot plăti, şi acum...

Odată cu participarea lui Timiş şi Tender ca ”sponsori” la reuniunea de la Bucureşti a serviciilor secrete din 2002, aduşi acolo de generalul Talpeş care ”coordona” de la Cotroceni serviciile noastre, cei doi sponsori fiind remarcaţi de participanţi, angajaţii atraşi la ”Gold” n-au mai avut de ce să se teamă că-i va deranja cineva pentru un asemenea fleac, cum ar fi găurirea unui munte şi furtul celui mai mare zăcămînt de aur din Europa, dat pe nimic unui afacerist mărunt, român acuzat de deţinere de heroină în Australia şi sosit ca ”salvator” al mineritului românesc din Apuseni.

Toată escrocheria ar mai putea fi devoalată, nu e tîrziu nici acum. Se ştiu toate aspectele, documentaţia ”cazului Roşia” SRI cu siguranţă o cunoaşte, o are şi ar putea servi România, în momentul de faţă, prin punerea sub acuzare a lui Timiş, Tender şi a droaiei de directori şi ”reprezentanţi” ai altor firme ale lor de prin ţară să răspundă în faţa jusţiţiei, pentru furnizare de date secrete, confidenţiale, pentru semnarea de acorduri păguboase statului, toate reunite sub aceeaşi umbrelă a articolului din codul penal care pedepseşte subminarea economiei naţionale.

Căci la Roşia Montană, paharul cu cianură s-a vărsat şi din acest motiv: se vedea cum pot fi distruşi munţi, pentru ca aurul să plece din ţară, în buzunarul altor proprietari – acţionarii de la Bursa Aurului. Unde şi acum, cînd e clar că aurul de la Roşia nu se va mai exploata aşa curînd, se mai cumpără pachete de acţiuni, de către reputate fonduri mutuale americane, ca mijloc de presiune, pusă pe judecătorii de la Curtea de Arbitraj, care judecă acum România. Şi care ne pot amaneta o parte a viitorului, prin despăgubiri împovărătoare, de aproape 5 miliarde de dolari, pe care trebuie să le adăugăm unei datorii externe de peste jumătate din produsul intern brut – rezultat al inconştienţei ”guvernului meu” condus de Cîţu – Iohannis.

Trăim într-un plin paradox, în care am fost aduşi de proasta guvernare şi de corupţie – sîntem naţiunea cea mai bogată din Europa, stînd pe un munte de aur, dar şi cea mai îndatorată, cu cei mai numeroşi cetăţeni trăind de azi pe mîine. Cît adevăr în jelania de acum trei veacuri a morţilor, ”ţara noastră aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”...