COMENTARIU Marius Oprea / Sîntem ”fiii risipitori” ai istoriei: noi nu putem înţelege cu adevărat ce înseamnă moartea unei Regine

Noi, românii, trăim cu un mare handicap istoric: ne-a fost extirpat, pe viu, la 30 decembrie 1947, sentimentul monarhic. O ordine şi o fire a lucrurilor, de la sine înţeleasă pînă atunci, a fost în mod brutal înlocuită ca expresie a regimului de ocupaţie sovieto-comunist, cu o alta. Republica a luat locul Monarhiei. Şi nu numai ea. Din acest motiv, oricît ne-am strădui şi oricît de emaptici ne-am arăta, nu putem înţelege pînă la capăt, ci în cel mai bun caz doar intui, ce şi cît  înseamnă moartea unui Rege (în cazul de faţă, a Reginei), pentru poporul său.

 

Am fost educaţi şi obişnuiţi cu ”Stalini” în diferite forme şi mărimi, extraşi unul dintr-altul, din matrioşka Partidului Comunist şi a ”pluralismului politic” care i-a urmat, cu o singură excepţie notabilă, preşedintele Emil Constantinescu, singurul preşedinte cu adevărat democrat pe care l-a avut România. Altfel, pînă acum n-am avut cîrmuitori, ci numai ”cîrmaci”. Odată cu Monarhia, în 1947 ne-a fost înlăturată şi orice urmă de respect faţă de Suveran: el a fost înlocuit cu teama şi dezgustul faţă de putere, care se manifesta discreţionar în semnele ei exterioare. O teamă ascunsă ”în privat”, sub o pojghiţă de bancuri şi miştocăreală, altfel pedepsite de poliţia politică, mai ceva decît delictul de ”lezmajestate”, într-o Monarhie. Articolul 209 din Codul Penal al timpului lui Dej a umplut închisorile cu zeci de mii de oameni, vinovaţi pentru ”uneltire împotriva regimului”, numai pentru că au îndrăznit să spună cui nu trebuie o glumă la adresa puterii, ori să se îndoiască de legitimitatea şi acţiunile ei. 

 

În toţi anii comunismului şi în cei care au urmat, despărţirea de orice urmă de respect care îndeobşte s-ar datora unui cîrmuitor a acţionat, zi de zi, asupra mentalului colectiv. Aşa încît, în prezent nu mai ştim ce înseamnă condescendenţa faţă de o funcţie, chiar şi cea mai înaltă în stat, cu care o persoană este învestită. Ce înseamnă un monarh pentru poporul său ne este cu totul străin, cu atît mai mult sentimentul încercat de o naţiune la despărţirea de el.

 

Au existat, bineînţeles, momente care aparent ar contrazice cele spuse mai sus – moartea reginei Ana, la 1 august 2016 şi îngroparea ei la nou-zidita capelă de la Catedrala Arhiepiscopală şi Regală de la Curtea de Argeş în 13 august, declarată zi de doliu naţional atît în România, cît şi în Republica Moldova, a fost un prim moment în care am încercat, fără să trăim pînă la capăt, sentimentul indefinit că am pierdut ceva. Şirurile lungi de oameni care au trecut pe la catafalcul Reginei Ana, alături de care am fost, a demonstrat că, pentru prima oară, dispreţul şi chiar ura faţă de conducător au fost înlocuite cu altceva. 

 

Acest setiment s-a adîncit, un an şi patru luni mai tîrziu, cînd a murit la 5 decembrie 2017 Regele Mihai. Dar funerariile au trecut, ca şi momentele de sinceră durere, pe care unii români le-au trăit, deşi cumva fără un motiv real anume, ci doar simbolic: pierdusem ceva ce n-am avut niciodată. După care, ne-am întors din nou la dezordinea cotidiană, la disputele nesfîrşite şi la cenuşiul unei vieţi, de unde n-avem a ne împărtăşi cu strălucire, pentru că n-avem de la cine o lua, neavînd un Suveran. La noi, suveran e doar dispreţul faţă de ceea ce nu ne e familiar.

 

Decenii de spălare a creierelor, de educaţie comunist-republicană, de înfierare a Monarhei şi a Regilor României, din timpul ”regimului democrat-popular” şi al României socialiste, îşi spun şi acum cuvîntul: noi nu putem înţelege şi nici empatiza cu durerea sinceră a britanicilor, adunaţi cu miile în faţa Palatului Buckingham, în după-amiaza zile de 8 septembrie 2022, ziua în care Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a murit. Mulţime care a văzut pe cer un imens curcubeu, cînd Regina lor s-a stins. 

 

Asemenea momente emoţionante ne sînt străine. E drept, avem puseuri de empatie şi sentimentul pierderii, dar ne trece repede – cum s-a întîmplat, de pildă, la moartea ”seniorului” Coposu, un adevărat rege al politicii româneşti. Moarte urmată apoi rapid de risipirea moştenirii sale, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat. Căci lipsa respectului, retezată din gena fiinţei noastre naţionale la 30 decembrie 1947, ne-a amputat şi chibzuinţa, transformîndu-ne în ”fii risipitori” ai istoriei.

 

Ce e de învăţat, pentru noi, din lecţia lăsată de Elisabeta a II-a a Marii Britanii? Lecţia fundamentală, după 70 de ani de domnie, în care regatul său şi monarhia a parcurs nenumărate crize, începînt cu cea mai gravă, pierderea coloniilor Imperiului britanic în primii ei ani de domnie, e că Regina, ca orice monarh, în orice împrejurare, rămîne ultimul reazem pentru supusul său. Şi la pierderea monarhului, totul pare pierdut. Nu întîmplător, sub impresia puternică a morţii Reginei Elisabeta a II-a, un analist britanic de politică externă prevedea chiar sfîrşitul monarhiei. H.D. Hartmann exclama, ieri: ”Putem asista, anul viitor, la distrugerea acestui regat. Nimeni nu va putea salva Marea Britanie!”

 

Aşa se întîmplă, la moartea unui mare cîrmuitor: un sentiment de gol şi o neputinţă care umple acest gol îi domină pe cei cîrmuiţi, care nu mai întrevăd la orizont nimic bun. Dar, după o mare Regină, va urma instalarea la tron a Regelui Charles al III-lea, fostul print Charles de Walles, atît de familiar românilor – şi, din fericire, şi noi lui. Poate că asta ne va aduce şi nouă puterea de a învăţa cît de mult înseamnă, pentru o naţiune, un suveran. Nu un ”cîrmaci”, ci un cîrmuitor, în care poporul său îşi întrupează speranţa şi şansa. 

 

Moartea Reginei Elisabeta a II-a e încă o dată pentru noi o lecţie, care se adaugă unui şir întreg pe care istoria ni le oferă, pentru a învăţa cu subiect şi predicat că Monarhia poate salva România, odată cu învăţarea respectului faţă de monarh, de ceilalţi şi de sine.  Dar pînă atunci, deocamdată, noi nu putem înţelege cu adevărat ce înseamnă moartea unei Regine.