COMENTARIU Marius Oprea: „Testarea voluntară”, ca „munca patriotică”

“În acest fel, populaţia ar fi şi mai dornică”, spune Gabriela Firea, după ce în două zile s-au înscris la ”testarea voluntară” de Covid-19 mai puţin de 8.000 de bucureşteni (mai exact, 7.768) din cei 10.500 ”candidaţi”. Dar Ministerul Sănătăţii n-a dat niciun răspuns şi e greu de crezut că-i va întinde o mînă de ajutor primarului general al Bucureştiului.

Ceea ce era o mică ”bombă electorală” la vremea ei, ”testarea de masă” (mă rog, mai degrabă ”măsuţă”) a cetăţenilor capitalei este acum un balast de care primăria şi toţi cei care i-au dat concursul trebuie să scape cumva. Cu testele deja cumpărate trebuie să facă ceva. Primăria Capitalei e în situaţia celor care au încercat să facă bişniţă cu drodie după ce aceasta dispăruse peste noapte din galantarele magazinelor, la începutul pandemiei. Dar s-a trezit prea tîrziu, a aşteptat prea mult, s-a lăcomit să-şi mărească profitul şi a rămas cu drojdia-n braţe.   

Pe la începutul pandemiei, testarea era un privilegiu: s-au testat mai întîi politicienii, aşa încît chiar şi cei care lucrau cu bolnavii au trebuit să mai aştepte. Au fost testaţi apoi cei care prezentau simptome şi categoriile vulnerabile - şi aşa mai departe, astfel încît acum, cînd a coborît lista la nivelul muritorului de rînd, acesta nu mai vrea testare. De ce nu mai vrea, e simplu. Coronavirusul a început să dispară, luînd locul întrebărilor şi aşteptărilor, de a vedea o ”lume altfel”, aşa cum s-a tot spus că va fi. Ei bine, dintr-un anume punct de vedere s-a schimbat ceva. Înainte, lumea dorea să se testeze de frică – să scape de spaima bolii, să-şi întărească certitudinea că nu sînt bolnavi. Acum nu mai vor să se testeze, tot de frică. Nu că ar afla ei înşişi că sînt infectaţi sau nu, dar să nu afle ceilalţi, dacă sînt. Şi să ajungă la spital. Nimeni nu mai vrea în spital, decît dacă e într-o stare de-a dreptul disperată şi boala e cronică. Spitalele şi-au modificat imaginea în mentalul colectiv: din locul în care te duci ca să te faci sănătos, au devenit o anticameră a morţii.

Am văzut cu toţii ce e de fapt în spitalele din România, pe parcursul pandemiei. Slavă Domnului, de departe. Nu trebuie să mai descriu. Pe lîngă problemele deja ştiute, atmosfera apăsătoare de acolo a fost sporită de teama de o eventuală infectare cu Covid-19 chiar în spital: dacă personalul are totuşi o şansă prin măsurile de autoprotecţie, pentru cel ţintuit la pat ea ţine numai de noroc. Moartea bîntuie pe culoare, prin saloane, purtată de cuvintele şi mai ales în gîndurile bolnavilor speriaţi, care cerşesc din priviri o certitudine de care să se agaţe: aceea că vor supravieţui. Pentru ei, în aceste două luni speranţele au fost mai puţine decît temerile şi suferinţa a fost mult mai mare decît aceea cauzată de boala în sine. Toţi am înţeles, de fapt, pe perioada pandemiei că a ajunge în spital e acelaşi lucru cu a ajunge faţă în faţă cu moartea.

Mă întreb de ce nu am auzit nimic, după ce am văzut în ce hal erau de fapt spitalele din România, ca şi Direcţiile Judeţene de Sănătate Publică, devenite nişte sinecuri pentru  abonaţi politici, despre o radicală regîndire a sistemului de sănătate. Nu am auzit ca în prim-planul alocărilor bugetare viitoare să se afle spitalele, pentru care s-au cumpărat doar măşti, dezinfectanţi şi costume speciale. Unde au fost bani, s-au luat şi ”izolete”, la preţul unei limuzine. Despre alte investiţii nu a vorbit nimeni. ”Spitalele regionale” apar în campaniile electorale şi dispar după alegeri. Pandemia a arătat că, precum în orice altă ţară, spitalele sînt obiective strategice, componente ale sistemului de securitate naţională. Dar la noi au fost şi sînt tratate doar ca ”vaci de muls”, prin contracte sau sinecuri ”manageriale”, pentru prietenii de partid. Singura şansă ca ele să meargă cum trebuie, aşa am văzut în cursul celor două luni ale carantinei pandemice, a fost ”managementul militar”. Au funcţionat fără probleme şi aşezămintele spitaliceşti ale Bisericii. Explicaţia e simplă: de la armată şi de la ”cutia milei” nu fură decît disperaţii şi nebunii. Deci nu se prea fură. Într-o lume ideală, sistemul de sănătate ar fi preluat chiar de cele două entităţi, în care românii continuă să aibă în continuare cea mai mare încredere. Dar sîntem departe de o asemenea gîndire. Harta locurilor de furat s-ar micşora prea mult. Ar mai trebui să treacă două-trei pandemii peste noi, ca să ajungem să nu ne mai furăm singuri căciula, cum se întîmplă, cînd se fură din sănătate.

Acum, fie stare de alertă sau nu, fiecare dintre noi ne aflăm într-o vreme în care putem respira mai liniştiţi – am scăpat, cel puţin deocamdată. Rata îmbolnăvirilor scade, încet. Putem merge pe stradă, fără să fim amendaţi. A purta o mască, devine treptat o putere a obişnuinţei. Ceea ce strică această linişte este tocmai ”testarea în masă” de la Bucureşti. Cine ştie ce va arăta ea, de fapt? Şi, ce era nevoie să ne mai tulbure liniştea? Spitalele au rămas în aceeaşi stare ca înainte, nimeni nu a clintit ceva. Cu mult mai mult ca înainte de pandemie, nimeni nu vrea să ajungă acolo. Din acest motiv, lumea nu se înghesuie pe liste, unde, pun pariu de pe acum, vor figura şi toţi angajaţii primăriei, care a iniţiat testul. Şi de aceea ”testarea ”voluntară” este de fapt un oximoron. Ca ”gheaţa fierbinte”. Ca ”focul rece”. Sau, ca în anii ’80, ”munca patriotică”.