COMENTARIU Marius Oprea / Ziua în care românii vor spune ”Nu!”

Pe 28 octombrie 1940, dictatorul italian Benito Mussolini a transmis la ora 4 dimineaţa, prin ambasadorul său, Emmanuele Grazzi, chiar la finele unei recepţii la Ambasada Germaniei (pe un ”teren prielnic”), un ultimatum către premierul grec, generalul Metaxas. Mussolini pretindea ”libera trecere” a trupelor sale prin Grecia, spre ”puncte” pe care le considera ”strategice”, dar nu le preciza. Deşi germanofil, adept al unei politici populiste şi pro-fasciste, socotit dictator de unii dintre greci, Metaxas a refuzat scurt solicitarea. Grecii de stînga, care sînt destui şi exact cei animaţi de ”corectitudinea politică”, care condamnă ”dictatura lui Metaxas”, şi acum susţin că ”ohi”, acel nu, n-ar fi existat. Deşi, în memoriile sale ambasadorul italian spune că generalul grec i-a spus clar, în franceză, că ”allors, c'est la guerre”. Probabil, această propoziţie venea ca urmare firească a lui ”ohi”, celebrul ”Nu” grecesc, un cuvînt care are zi naţională, rostit răspicat de premierul Metaxas, căruia nimeni nu-i contestă patriotismul.

Ce a urmat, se ştie. Bine pregătită şi instruită în perioada interbelică, şi prin eforturile aceluiaşi general inspirat în comanda sa, grecii i-au respins pe italieni, intrînd chiar peste ei şi ocupînd nordul Epirului (din Albania, pe care trupele lui Mussolini o cuceriseră anterior). Iar dictatorul italian, încolţit, s-a văzut nevoit să-i ceară ajutorul lui Hitler, dar Metaxas n-a mai apucat să-şi vadă ţara ocupată de germani, pentru că a murit la Atena, pe 29 ianuarie 1941. A dat de furcă trupelor Axei şi după moarte, trupele germane trecînd cu foarte mare greutate peste ”linia Metaxas”, fortificată anterior din ordinul generalului. Au urmat anii de ocupaţie, lupta de partizani, sate întregi arse de nazişti şi populaţie masacrată – toate, preţul acelui ”Nu” hotărît.

Un ”nu”, pe care românii la vremea respectivă nu l-au rostit, nici faţă de ultimatumul lui Stalin, nici faţă de Diktatul de la Viena. Societatea românească, în frunte cu Carol al II-lea, principalul vinovat, se afla într-o stare de resemnare mioritică, în care a mai fost loc doar pentru empatia cu refugiaţii din teritoriile ocupate. Nu se  face istorie contrafactuală, aici imaginaţia fiecăruia poate să zburde, pe frontul ungaro-român şi mai apoi germano-român. Dar, după acelaşi scenariu, un ”Nu” românesc ar fi întîrziat mult planurile pe atunci necunoscute ale lui Hitler, de a invada URSS. Cert e că, aşa cum a fost, România a plătit un preţ enorm al războiului. Şi, pe lîngă asta, ruşinea unei ciuntiri teritoriale, fără un cartuş tras.

Istoria noastră este în schimb, cam o dată la un veac, însemnată şi de curajul lui ”Nu”. Am început secolul XX cu un ”Nu”, de la ”pe aici nu se trece”, de la Mărăşeşti şi l-am încheiat cu un altul, la revoluţia din 1989, cînd românii din stradă i-au spus ”Nu” lui Ceauşescu. Acum am intrat într-un nou secol, parcă mai incapabili ca oricînd să spunem ”Nu”, altfel decît în comentarii pe facebook. Dacă un război cu Rusia s-ar duce doar în spaţiul băşcălios al internetului, cu siguranţă l-am cîştiga. Dar mi-e teamă de ceea ce s-ar putea întîmpla, în cazul unuia real. Cozile la paşapoarte, de după izbucnirea conflictului din Ucraina, mi-au alimentat această teamă. Sîntem noi, în acest moment al istoriei, capabili să spunem ”Nu”?

Mi-e teamă că nu, pentru că nu are cine să-l rostească, încă. Dar nu trebuie să disperăm: istoria, bineînţeles, nu se termină aici. Deşi, în acest moment al ei, un pic de fermitate n-ar strica, nici măcar liderilor noştri. Dar de un lucru sînt sigur: ziua în care românii vor spune ”Nu” va veni, exact la timpul ei. Numai că acel timp nu e acesta: dacă ”Napoleon” şi ”Metaxa” au ajuns branduri mondiale de coniac, niciodată n-o să gustăm nici măcar pălincă ”Iohannis”. Cît despre coniac ”Ciucă”, nici nu poate fi vorba.