COMENTARIU Sorin Avram - România Inutilului de la Cotroceni, pe nicăieri. Croaţia, şi în Schengen, şi în semifinalele CM

Croaţia s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondial după ce a eliminat Brazilia după 120 de minute de joc şi lovituri de la 11 metri. Dacă Brazilia l-a avut în teren pe fenomenalul Neymar, Croaţia l-a avut pe uluitorul Luka Modric, care la 37 de ani ”ară” terenul de parcă ar urmări să cucerească premiul pentru cel mai bun agricultor al lumii. Mereu cu capul sus, ca un adevărat comandant de oşti care vrea să cuprindă cu privirea întreg câmpul de ”luptă”, Modric, mic la stat, dar degrabă ”vărsătoriu” de pase inteligente, a demonstrat din nou că nu degeaba i s-a acordat Balonul de Aur într-o lume dominată de CR 7 şi de Messi.

Croaţia nu a părut impresionată nici măcar o clipă de jocul arătat în grupe şi în optimile Cupei Mondiale de naţionala Braziliei, şi nici de articolele din presă care urcaseră echipa lui Neymar pe prima treaptă a podiumului din Qatar şi-l dădeau jos de pe soclul celui mai bun marcator al Braziliei, Pele, pentru a-l pune în loc pe superstarul lui PSG.

Croaţia lui Luka Modrici cu jucători mai puţini talentaţi şi cu o cotă de piaţă mai mică decât adversarii lor a compensat prin ambiţie şi dăruire. Animaţi de respectul faţă de culorile Ţării pe care o reprezintă, lucru uşor de remarcat la momentul intonării imnului, croaţii au luptat până la ultimul strop de energie, ca şi cum ar fi fost ultimul meci al vieţii lor, indiferent că au 37 de ani, ca Modrici, ori 20 de ani sau un pic peste, ca fabulosul portar ori ca remarcabilul fundaş central nevoit să joace cu o mască pe faţă.

Poate vă aduceţi aminte de Mondialul din 2018, atunci când Croaţia, ţară cu mai puţin de 4 milioane de locuitori, a jucat finala. Poate vă aduceţi aminte şi de preşedintele de atunci al Ţării, Kolinda Grabar-Kitarović, o doamnă considerată a fi mult prea nonconformistă pentru funcţia pe care o deţine. O doamnă care ţopăia în tribune la fiecare meci şi care la festivitatea de premiere a dansat în ploaie.
Acum gândiţi-vă la lipsa de valoare dublată de lipsa de ambiţie a fotbaliştilor din ţara cu aproape 20 de milioane de locuitori numită România. Fotbalişti care seamănă cu fotbaliştii croaţi doar la tatuaje, însă nu şi la ambiţie şi determinare. Şi care la momentul intonării imnului mimează emoţia cu o lipsă de profesionalism întâlnită doar la teatrele de amatori din comunele ceva mai răsărite.

Apoi, gândiţi-vă la Inutilul de la Cotroceni. De câte ori l-aţi văzut, nu ţopăind ca fosta preşedintă a Croaţiei, dar măcar bucurându-se sincer alături de români la un eveniment oarecare. De câte ori l-aţi văzut în tribune aplaudând la un meci al naţionalei de handbal sau de fotbal, la o partidă de tenis a Simonei Halep sau la un spectacol susţinut de un balerin român pe una dintre scenele lumii? De câte ori l-aţi văzut pe Klaus Iohannis bucurându-se sincer alături de români, şi nu doar participând din obligaţie la fel de fel de manifestări publice, unde plin de el îşi ducea mâna la inimă mecanic, stătea cu fălcile încleştate şi deschidea gura doar pentru a saluta?

Şi sportul reprezintă oglinda societăţii în care trăim, iar fotbalul, fiind cel mai iubit sport, reprezintă cea mai cea oglindă. La aşa politică de stat, aşa fotbal, şi invers. De aceea România nu este pe nicăieri. Nici în spaţiul Schengen, nici la Campionatul Mondial din Qatar, în timp ce Croaţia este şi în Schengen, şi în semifinalele celei mai tari competiţii sportive de pe faţa Pământului.