COMENTARIU Valeriu ŞUHAN: În memoria unui cioban

N-a auzit nimeni de el.

Îl chema Mihai Cadar şi era cioban.

L-a sfâşiat ursul şi l-au găsit după o zi zăcând fără suflare în mijlocul pădurii.

Despre ursul Arthur, regele carpatin, a auzit toată Europa pentru că s-au mobilizat iubitori de animale pe care le-au văzut doar la grădina zoologică - dacă le-au văzut - şi l-au transformat în simbolul solidarităţii umane cu regnul animal.

ONG-uri vocale, doamne şi domni specialişti ad-hoc, s-au mobilizat exemplar şi au făcut cunoscut Europei tragicul eveniment al împuşcării ursului Arthur.

Nu ştiu cât de mult se pricep oamenii aceştia la ceea ce înseamnă prezervarea vieţii sălbatice, dar e sigur că manifestă multă, foarte multă pasiune în susţinerea cauzei animalelor sălbatice.

Mi-i închipui trăind măcar o lună prin sălbăticia munţilor Carpaţi, într-unul din satele pierdute printre văi şi cu pădurea prăvălindu-se în curte.

Experienţa convieţuirii cu sălbăticiunile care le devorează animalele din gospodărie şi chiar pe oameni înşişi, i-ar face cu mult mai solidari cu semenii lor.

Aşa, vorbim despre ursul Arthur, simbol al cruzimii oamenilor împotriva animalelor sălbatice.

Nu am nici cea mai mică intenţie să stimulez antagonismele în materie.

Vreau doar să vorbesc despre Mihai  Cadar.

Condiţia sa modestă de cioban, nu mă împiedică deloc să mă-nchin în memoria sa.

Mihai Cadar a murit la 26 de ani pentru că pe semenii săi nu-i priveşte soarta locuitorilor munţilor.

Mihai Cadar şi toţi „Cadarii” care au murit hăcuiţi de sălbăticiuni, ar fi meritat aceeaşi siguranţă ca oricare dintre noi, dar pe ei i-am uitat.

Ieri, a fost o conferinţă de presă a unor miniştri, chiar nu contează cine sunt ei, cu tema „implementarea Planului Naţional de Acţiune pentru conservarea populaţiei de urs brun în România.”

Că de oameni şi de viaţa lor se ocupă urşii...