COMENTARIU Valeriu Şuhan: Masca, simbolul impus al fricii pandemice

Ei bine, această cealaltă faţă arată că spre 85% din cazurile de infectare cu coronavirus sunt forme uşoare sau asimptomatice, că peste 90% dintre decese s-au înregistrat în cazul bolnavilor cronic suferind de alte afecţiuni, aşa-zisele comorbidităţi, că numărul total al deceselor atribuite Covid-19, serios discutabile sub aspectul cauzei după cum ştim deja,  este inferior celor provocate de gripa sezonieră care omoară şi ea nenorocita, an de an, semeni de-ai noştri bolnavi grav.

Cifrele statistice mai reci ca piatra funerară ce stă la capul tăiat al libertăţii noastre, sunt seci, dar elocvente.

Nu exagerez deloc cu capul tăiat al libertăţii şi vă reamintesc faptul că în continuare, prin ”grija” guvernului său, România a suspendat Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. De ce ? Nimeni nu s-a obosit să ne spună.

Oricum, nu pare să deranjeze pe nimeni lucrul ăsta. Cei mai mulţi sunt preocupaţi să le fie frică.

”Deviza-i libertate şi scopul său prea sfânt” spune un vers din imnul naţional, dar ăla-i numai pentru ocazia teatrală de a duce mâna la buzunarul de la piept, nicidecum la inimă.

M-am săturat de frica care ne înconjoară şi de depresia care a virusat ”soft”-ul majorităţii dintre noi. Mulţi sunt praf cu nervii şi panica îi paralizează sau le întunecă grav judecata.

Ajunge cu toate aiurelile astea care ne-au otrăvit viaţa şi ne-au plasat peste noapte, în scenariul unui război.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au plecat de la noi în perioada asta. Cu siguranţă am fi vrut să rămânem împreună mai mult timp.

A compara cifrele morţii este cel puţin nepotrivit şi bunul simţ ne obligă să ne abţinem. Folosirea acestor împrejurări triste pentru a ne băga frica-n oase, este însă un lucru abject. Cu toate astea, a fost un mijloc de intimidare, de inducere a fricii.

E o stare de frică în jur pe care am început să o simt din ce în ce mai acut. Frica e normală, printre altele ea face diferenţa faşă de bolnavii psihic.

Ceea ce văd eu acum, este o psihoză a fricii, ceea ce e complet altceva.

De la prieteni sau cunoştinţe, de la oameni pe care nu-i cunosc dar îi întâlnesc întâmplător, de la trecători pe lângă mine, de la media care în majoritate inundă cu interpretări catastrofice, simţi cum se insinuează pervers ţi pernicios, frica.

Ne-am obişnuit atât de mult cu frica, încât pare că am uitat de ce ne e frică.

Frica a depăşit senzorialul, ea face parte deja, din modul nostru de viaţă. E o stare care ne defineşte.

Avem chiar un simbol al fricii, masca.

O naţiune, dacă om mai fi, de oameni mascaţi, de frica cui ? A unui ”ceva” despre care chiar prospectul măştii spune că nu îl prea poate opri. Dar, acelaşi ”ceva” poate fi îndepărtat cu apă şi săpun !

E elocvent că verbalizarea unei situaţii care deşi existentă si recunoscută formal, adică lipsa protecţiei, este ignorată, purtatul măştii este impus şi culmea, legiferat.

Nu există decât o singură explicaţie pentru acceptarea unei astfel de inepţii, frica.

Cui o datorăm ? Păi, o datorăm celor care ne-au încuiat în case, ne-au închis spitalele sau le-au transformat în focare de infecţie, i-au lăsat pe medici şi asistenţi în voia sorţii, ne-au omorât economia, ne-au închis şcolile.

 Ne-au luat bucuria de a trăi.

Tot aceiaşi, au descoperit voluptatea puterii aproape absolute, întrezărindu-i vârful de dincolo de nori, ascuns privirii muritorilor de rând, dar care s-au întors superior printre cele lumeşti, îndrăznind cu lăcomie la oportunităţile momentului.

Grase oportunităţi, suculente. Cred că le-a lăsat gura apă...

A venit primăvara şi vreau să mă bucur alături de ai mei, atâţi câţi mai am, de toţi pe care îi iubesc, de renaşterea explozivă a verdelui crud şi curat, proaspăt şi intens.

E atâta viaţă în primăvară, că o dau dracu’ de frică !