Ion Cristoiu: 26 martie 1901: Să punem capăt cheltuielilor nebune!

„De mulţi ani trăim cu toţii, Stat şi ţară, într-o viaţă economiei factice, ne bucurăm de un belşug care nu este bunul nostru propriu; ne regulăm cheltuielile după venituri, care nu sunt produsul muncii noastre proprii, ne ameţim de o părută prosperitate, care nu izvorăşte din dezvoltarea firească şi din acumularea avuţiei naţionale, ci din contră, din acumularea datoriilor contractate de Stat în străinătate. Trăim ca risipitorul, care pe temeiul unei modeste averi moştenite, îşi dă pe calea împrumuturilor iluzia unei mari bogăţii şi merge repede la ruină”.

Aceste rînduri, din cîte se vede, definesc realitatea unei ţări în care s-a trăit şi se trăieşte peste propriile posibilităţi.

România de azi se confruntă cu o astfel de realitate.

Numai că rîndurile de mai sus nu aparţin nici unuia dintre liderii politici ai României de azi.

Rîndurile de mai sus – s-o recunoaştem, magistrale în lapidaritatea şi patetismul lor – aparţin lui Emil Costinescu, şeful Comisiei de Buget din Camera Deputaţilor a istoricului an 1901.

Emil Costinescu, în vîrstă de 57 de ani, e specialistul în finanţe al Partidului Naţional Liberal, venit la guvernare după alegerile din 9-15 martie 1901.

După moartea lui Menelas Ghermani (24 decembrie 1899), specialistul în Finanţe al Partidul Conservator, liberalul Emil Costinescu trece drept cel mai mare finanţist al epocii.

E atît de bun încît lideri ai Partidului Conservator, precum P.P. Carp, nu ezită să-l elogieze chiar în Parlament.

Documentul din care am rupt rîndurile din începutul acestui articol a fost citit de Emil Costinescu în şedinţa Camerei Deputaţilor din 26 martie 1901, dedicată aprobării Bugetului pe 1901-1902, mai precis pentru perioada 1 aprilie 1901-1 aprilie 1902.

De ce 1 aprilie?

Pentru că în România, începînd din 1880, anul financiar debuta la 1 aprilie, iar Bugetul se dezbătea în martie a anului respectiv.

Se hotărîse astfel, pentru că sesiunea ordinară a Parlamentului începea la 15 noiembrie. Nu era timp, date fiind sărbătorile de iarnă, să se discute serios pînă la 1 ianuarie bugetul pe anul următor.

Supus votului tot în şedinţa din 27 martie 1901, Bugetul e aprobat cu 125 de voturi pentru şi doar 1 contra.

Nu numai pentru că, în urma alegerilor din martie 1901, Opoziţia era slab reprezentată în Parlament, dar şi pentru că toţi liderii politici ai vremii erau conştienţi că salvarea României depinde de concretizarea acestui Buget de austeritate, unul dintre cele mai severe bugete de austeritate din istoria României.

Anterior, în şedinţa din 26 martie 1901, tot în numele guvernului liberal, D.A. Sturdza prezintă în Camera Deputaţilor şi se votează un Proiect de Lege asupra măsurilor reclamate de echilibrarea bugetului statului.

Măsurile de austeritate sau, cum spune guvernul – de economii – sunt înfricoşătoare: reduceri masive de funcţionari; reducerea salariilor bugetarilor pe o scară progresivă începînd cu 2% şi terminînd cu 20% (toate lefurile de peste 800 de lei sunt micşorate cu 20%). La o leafă de 50 de lei reducerea a fost de un leu; reducerea (tot progresivă) pensiilor; diminuarea indemnizaţiei zilnice a parlamentarilor de la 25 la 20 de lei (parlamentarii Opoziţiei au propus reducerea pînă la 15 lei).

Adăugarea unor mici creşteri de impozite (pe proprietăţi imobiliare urbane şi rurale cu 0,5%), măsurile luate de guvernul D.A. Sturdza au rezolvat într-un an cea mai gravă criză financiară din istoria ţării.

Începută în 1897, după un an agricol cumplit, criza financiară atinsese apogeul la începutul lui 1901:

Un deficit bugetar de 33,5 milioane lei.

O criză care ameninţa însăşi fiinţa naţională, deoarece bancherii străini refuzau să ne mai acorde împrumuturi, iar cei care erau de acord puneau condiţii înfricoşătoare.

Chiar de la începutul Crizei s-au confruntat în politica românească două soluţii net opuse.

Conservatorii, aflaţi la Putere, prin Take Ionescu mai întîi, şi prin P.P. Carp mai apoi, vedeau reducerea deficitului bugetar prin creşterea impozitelor.

Şi chiar le-au crescut, introducînd 10 noi impozite.

Tot ei vînturau soluţii greu de conceput, cum ar fi, de exemplu, vinderea pădurilor, a terenurilor petrolierei, a acţiunilor statului la Banca Naţională, a companiei maritime şi fluviale.

Liberalii, aflaţi în Opoziţie, au avansat de la început soluţia reducerii drastice a cheltuielilor publice.

Nu era doar o soluţie de conjunctură.

Era o soluţie de administrare a ţării avîndu-şi rădăcinile într-o filozofie de viaţă:

Spune la un moment dat Emil Costinescu în Raportul la Legea Bugetului:

„Care este cauza situaţiunii financiare nenorocite de care suferă astăzi ţara?

Neapărat numai cheltuielile nebune.

Atunci leacul este de la sine arătat: să restrîngem cheltuielile.

Proiectul Liberal viza, aşadar, nu numai rezolvarea crizei.

Viza şi un mod de administrare a ţării.

De aceea a şi avut succes.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro