Ion Cristoiu: „Această femeie avea toate calităţile, afară de cinste” (Tacitus)

Istoria se repetă, pentru că Istorie înseamnă oameni, şi oamenii se repetă, deoarece micimea lor, întinsă pe durata Istoriei, duce în chip obligatoriu la repetarea aceloraşi greşeli. Repetarea izvorăştei şi din puţinele motoare care se îngrijesc de fire umană pe drumul de la naştere la moarte: nevoile vitale, de la foame pînă la sex, aceleaşi de mii de ani, chiar dacă în vremuri de prosperitate, omul îşi permite să le mai îmblînzească. În Tacitus găsesc un exemplu convingător de cum se regăseşte în destinul lui Carol al II-lea un truc folosit pe vremea lui Nero. Dacă ne gîndim că şi Nero şi Carol al II-lea erau vînaţi de camarilă pentru a obţine privilegii, trucul aţîţării Şefului de către soţ sau de amant cu farmecele muierii pare copiat de Lupeasca de la Poppeea, cea care voia să pună mîna pe Nero. Se ştie că înainte de a trece în aşternuturile lui Carol al II-lea, Lupeasca a fost amanta lui Tudor Posmantir, cineast, proprietarul unei firme de filme porno şi poze deşucheate, care la stîrnit pe Prinţ prin poveştile despre geniul sexual al Lupeascăi. Scriam pe vremuri într-un eseu despre aşa zisele memorii ale Elenei:

„Cu o viaţă între prostituţia de lux şi prostituţia de trotuar, Elena Lupescu a pus ochii pe Carol al II-lea, interesată de legătură cu un bărbat despre care ştia, dar mai ales intuia, că poate fi uşor să înrobit de o femeie cu experienţă. În romanul Vulpea roşcată , fără altă calitate decît cea memorialistică, Pamfil Şeicaru descrie pe larg manevrele Elenei Lupescu pentru al prinde în mreje pe Prinţul prostănac. Prin amantul ei, Posmantir, ea aranjează să meargă la serbările Fundaţiei, care beneficiu de prezenţa lui Carol. Odată rezolvată chestiunea prezenţei, lucrurile erau simple pentru o femeie ca ea:

«Elena îşi alesese o îmbrăcăminte sobră, dar elegantă; atrăgea atenţia, nu o provoca. Se aşeza totdeauna în faţa prinţului. Dar chiar prima oară şi-a dat seama că acesta o observase şi chiar îl interesează. Îşi fixa privirea asupra lui cu o concentrată admiraţie, pasionată dorinţă, nuanţată de o oarecare melancolie. Îşi studiază faţa în oglindă, ca o actriţă înainte de o premieră decisivă pentru cariera ei. Îşi compusese o mască, mulţumită căreia spera să atragă atenţia şi ulterior să deştepte interesul prinţului Carol. La sfirşitul primei sârbări, Elena a fost sigură că vînatul nu-i va scăpa. De cîteva ori prinţul ia evitată privirea, a întors capul în diferite direcţii cu aerul că îl interesează mulţimea; şi din nou revenea privind-o cu interes din ce în ce mai crescînd. Ea îi cite în figură ca într-o carte deschisă».”

Acelaşi truc e surprins de Tacitus la Sabina Poppaea, o femeie care „avea toate calităţile, afară de cinste” , în ambiţia de a intra în patul lui Nero:

„O nu mai puţin scandaloasă neruşinăre a făcut în acest începutul unor mari nenorociri pentru statul nostru. Era la Roma o femeie, Sabina Poppaea, fiica lui Titus Ollius, dar ea luase numele bunicului, Poppaeus Sabinus, de ilustră memorie, fostul consul, distins cu onorurile triumfale; căci pe Ollius, care nu avuse încă demnităţi înalte, la pierdut prietenia cu Seianus. Aceasta femeie avea toate calităţile, afară de cinste. Într-adevăr, mama sa, care întrecuse în frumuseţe femeile din vremea ei, îi dăduse faima numelui şi de asemenea frumuseţea; averea îi era pe măsura strălucirii neamului, conversaţia agreabilă şi inteligenţa deosebită. La vedere, plină de cuviinţă, era de fapt o desfrînată. Ieşea rar în public şi atunci acoperindu-şi o parte a feţei cu un voal, ca să aţîţe privirile sau fiindcă aşa îi şedea bine. Nu sa gîndit niciodată la bunul ei nume: soţ sau amant, îi era totuna; nu se robea nici unei afecţiuni, nici a ei, nici a altuia; unde vedea că se iveşte interesul, acolo îşi mută dragostea. Aşadar, deşi era soţia lui Rufrius Crispinus, cavaler roman, cu care avea un băiat, Otho a sedus-o prin tinereţea şi prin luxul lui, şi de asemenea, era socotit cel mai drag prieten al lui Nero. Na trecut mult timp, şi adulterul a fost urmat de căsătorie.

Otho lăuda în faţa principelui frumuseţea şi distincţia soţiei sale, fie că era imprudent din dragoste, fie ca să-l aţîţe şi ca, dacă amîndoi ar poseda femeie, această nouă legătură să-i sporească puterea. Adesea, ridicîndu-se de la vreun banchet al lui Nero, a fost auzit spunînd că se duce la ea, repetînd că zeii i-au hărăzit aceste femei nobleţea, frumuseţea, tot ce doresc să toţi oamenii, bucuriile fericiţilor. După acestea şi alte asemenea provocări, Nero na stat mult timp la îndoială. Poppaea fiind primită la palat, sa impus mai întîi prin ademeniri şi prin alte artificii, simulînd că nu poate rezista dorinţelor lui şi că e cucerită de frumuseţea lui. Apoi, după ce principele sa îndrăgostit foc de dînsa, ea sa schimbat noaptea, simulînd mîndria: dacă era reţinută la mai mult de o-două, zicea că e femeie măritată, că nu poate să-şi strice căsnicia, că e legată de Otho printr-un fel de viaţă pe care nimeni nu poate egala. Otho, adăuga, este un om minunat şi din fire, şi prin manierele lui alese: la el se vede tot ce e demn de poziţia cea mai înaltă, pe cînd Nero, înlănţuit de o ţitoare, o slujnică, şi obişnuindu-se cu Acte. , nu sa ales, din legătura cu o sclavă, deci cu ce e josnic şi vulgar. Ca urmare, Otho a fost mai întîi îndepărtat dintre intimii lui Nero, apoi de la întîlnirile cu el şi din suita lui. În cele din urmă, ca să nu-i fie rival al Roma, îl pune la conducerea provinciei Lusitania, unde acesta, pînă la izbucnirea războaielor civile, a trăit nu scandalos ca mai înainte, ci cinstit şi fără pată; dezmăţat cît n-avea nici o funcţie, el a fost mai stăpîn pe sine cînd a ajuns la putere.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro