În 1994, după Căderea comunismului, Alexandr Soljeniţîn se întoarce în Rusia.

Activitatea sa a surprins pe mulţi comentatori occidentali.

Ei aşteptau să-l vadă pe celebrul scriitor manifestîndu-se ca un adept entuziast al reformei şi economiei de piaţă, al democraţiei, al unei Rusii occidentalizate, într-un cuvînt. În locul acestei ipostaze de militant postcomunist, ei au descoperit un Soljeniţîn panslavist, criticînd, în numele Maicii Rusii, evenimentele din ultimii ani. Fireşte el a continuat să critice comunismul. A făcut-o însă nu dinspre Europa, ci dinspre Asia. Pentru el, democraţia occidentală e prea păcătoasă şi, mai ales, prea măruntă ca să poată fi instaurată pe pămîntul Sfintei Rusii.

La o privire mai atentă, mirarea stîrnită de gesturile şi declaraţiile lui Soljeniţîn după revenirea din exil e nejustificată. Cine i-a citit atent opera îşi poate da seama că Aleksandr Soljeniţîn nu putea fi, la întoarcerea în Rusia, altfel decît un adversar al reformelor şi democraţiei, al europenizării ţării sale. Pentru că atît democraţia, cît şi economia de piaţă reprezintă în viziunea lui Soljeniţîn Occidentul. Un Occident care, judecat din perspectiva Măreţei Rusii, nu trebuie imitat. El trebuie cel puţin dispreţuit. Această viziune asupra lumii o regăsim, toată, în literatura scrisă de Soljeniţîn înainte de a lua drumul exilului. La vremea disidenţei marelui scriitor, presa occidentală a receptat opera lui Aleksandr Soljeniţîn în exclusivitate ca un atac virulent la adresa comunismului sovietic. Aşa au văzut-o şi liderii marxist-leninişti de la Kremlin.

Drept pentru care l-au şi expulzat fără să clipească pe marele scriitor. Numai că nici Occidentul, nici Kremlinul n-au sesizat un lucru. Şi anume că Aleksandr Soljeniţîn denunţa comunismul nu de pe poziţii occidentale, ci de pe poziţii slavofile. Înscrisă perfect într-o solidă tradiţie a literaturii ruse, opera sa făcea elogiul omului slav. Al omului care se sfinţeşte prin suferinţă. Al omului care e superior occidentului prin capacitatea de a găsi fericirea acolo, unde omul din Vest vede numai disperare. Atît pentru cei din Occident, cît şi pentru cei de la Moscova, Soljeniţîn a fost considerat un adversar al puterii sovietice, pentru că abordase în opera sa viaţa din lagărele staliniste. La o primă vedere părea că între liderii sovietici şi Aleksandr Soljeniţîn e o incompatibilitate absolută. „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, „Primul cer”, „Pavilionul canceroşilor” înfăţişează strivitoarea maşinărie a represiunii comuniste. Cum liderii de la Kremlin erau comunişti, literatura lui Soljeniţîn a fost interpretată ca o tentativă de subminare a sistemului.

Luînd de bună ostilitatea Kremlinului faţă de marele scriitor, Occidentul l-a cultivat intens, l-a primit cu braţele deschise, a făcut din el un erou al luptei anticomuniste. Numai că o asemenea interpretare a operei lui Soljeniţîn suferă de viciul grav al simplificării. Profetul care, la ajungerea pe pămîntul rusesc, nu s-a grăbit să ia avionul spre Moscova, ci a preferat să străbată Rusia timp de zeci de zile, pentru a vedea cum trăieşte omul de rînd, e mult mai profund, în viziunea sa asupra lumii, decît anticomunismul propagandistic pe care i l-au conferit atît adversarii, cît şi amicii. Lagărul stalinist e pentru Soljeniţîn un simplu decor. Un decor pentru a-şi înfăţişa filosofia sa panslavistă. Ajunse în lagăr, personajele lui Soljeniţîn îşi dau seama că fericirea stă în suferinţă. Această teză a martiriului pentru izbăvirea lumii aparţine însă viziunii panslaviste, în centrul căreia se află teza măreţiei indiscutabile a sufletului slav. A unui suflet aparte, superior sufletului occidental – suflet pervertit de valorile materiale, slăbit de exerciţiul democratic.

Dispreţul faţă de Occident, măreţia Maicii Rusii în raport cu Europa şi cu întreaga lume, superioritatea sufletului slav constituiau însă într-un fel şi tezele liderilor sovietici la ora cînd Soljeniţîn era înfăţişat atît în Rusia, cît şi în Occident ca un adversar de moarte al Kremlinului. Chiar dacă Leonid Brejnev şi ai lui, urmîndu-i pe Lenin şi Stalin, vorbeau nu despre superioritatea Maicii Rusii, ci de superioritatea socialismului real din Uniunea Sovietică, vedeau în Moscova nu centrul panslavismului, ci centrul comunismului, ei rămîneau demni reprezentanţi ai panslavismului, şi, prin aceasta, demni continuatori ai lui Petru cel Mare şi ai Ecaterinei cea Mare. Judecată cu luciditate, opera lui Soljeniţîn avea mult mai multe motive să fie simpatizată decît să fie antipatizată de către liderii de la Kremlin. Cum Occidentul, dacă ar fi priceput-o mai bine, şi-ar fi dat seama că Aleksandr Soljeniţîn îi era de fapt nu un prieten, ci un adversar. În perioada comunistă, marele scriitor rus a fost un duşman al modernizării accelerate a ţării sale. După prăbuşirea comunismului el a rămas mai departe un duşman al acestei modernizări. Adică al democraţiei şi reformei.

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro