Ion Cristoiu: Ambasadorul Germaniei Hitleriste a fost primit la Bucureşti ca un paşă de Ion Antonescu

Temenele. Duminică, 26 ianuarie 1941, altfel spus în după-amiaza lui de sîmbătă, 25 ianuarie 1941, prima pagină a Timpului, unul dintre cotidianele importante ale vremii, e dedicată Marii Binecuvîntări a lui Ion Antonescu de către Puterea Protectoare – Germania.

Sus, imediat după manşetă, o fotografie dezvăluindu-l pe General în picioare făcînd cuiva semn prietenesc cu mîna, beneficiază de titlul Eri la Preşedinţie şi legenda:

„D. General Ion Antonescu, conducătorul Statului, întîmpină la Preşedinţie pe d. Manfred von Killinger.”

Ansamblul trimite la Evenimentul considerat numărul unu de presa momentului:

Sosirea în ţară, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1941, a noului Ambasador al Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger. Cel care se va purta – vorba lui Arghezi – ca un Baron pe latifundia botezată România, beneficiază de o primire ieşită din comun, dacă ne gîndim că era un simplu ambasador.

Relatarea din Timpul, sub titlul „D. Manfred von Killinger, noul ministru al Germaniei la Bucureşti, a sosit eri în Capitală”, dovedeşte din plin supuşenia Presei şi a Autorităţilor.

„Eri dimineaţă, la ora 9, a sosit în Capitală, MANFRED VON KILLINGER, noul ministru al Germaniei la Bucureşti.

Excelenţa Sa a sosit în gara Mogoşoaia cu un tren special, venind de la Bratislava.

Pe peronul gării, Excelenţa Sa a fost întîmpinat de domnii (urmează lista celor de la Ambasada Germaniei). Din partea Guvernului, au întîmpinat la gară pe noul ministru al Germaniei (urmează lista demnitarilor români, în frunte cu Mihai Antonescu, ministrul Justiţiei).

(...)

În faţa Gării, o companie cu muzică şi drapel a dat onorurile.

D. Manfred von Killinger a trecut compania de onoare în revistă apoi s-a îndreptat cu automobilul spre legaţie”.

Jos, două fotografii surprind:

Pe Ion Antonescu, Killinger şi Fabricius salutînd de pe treptele Preşedinţiei mulţimea strînsă şi pe Killinger şi Fabricius trecînd în revistă compania de onoare de la Preşedinţie.

Indiscutabil, venirea noului ambasador al Germaniei, Killinger, căruia T. Arghezi îi va dedica pamfletul Baroane, tocmai pentru îngîmfarea ciocoiască faţă de şerbii români, excede hotarelor de protocol ale primirii unui ambasador străin venit la post. Presa din cîte se vede, o transforma într-un eveniment epocal.

Mă întreb Ce s-ar fi întîmplat dacă venea Însuşi Hitler?

Guvernul, condus de Ion Antonescu, îi conferea conotaţiile unui moment istoric.

După decenii, transformarea în eveniment naţional a simplei veniri la post a unui ambasador străin nu mai surprinde. De aceeaşi slugărnicie s-au bucurat ambasadorii URSS la Bucureşti şi se bucură, mai nou, Ambasadorul SUA.

Hai să-i ardem un chef! Prin bileţelul buclucaş, Miţa din „D’ale Carnavalului” a lui Caragiale îşi cheamă iubitul. Motivul:

„Sunt singură şi ambetată!”

Starea cu pricina cere un tratament. Nu unul sexual, cum am risca să credem, noi, cei de azi, consumatori de filme decoltate, ci altul: cheful. Concluzia stării de ambetare: „Hai să-i ardem un chef!” Caragiale a evitat aici referirea la sexualitate. Cum o face, de altfel, în întreaga sa operă. Cele mai îndrăzneţe scene din Caragiale se limitează la simpla cochetărie. Doar noi, cei cărora ne stă capul numai la prostii, ne-am putea gîndi că Zoe se culcă cu Tipătescu. Nicăieri în piesă, Caragiale nu ne spune asta. Am putea crede, citindu-l, că relaţia Zoe-Tipătescu e la fel de virgină în plan sexual ca şi relaţia Zoe-Trahanache. Scenele menite a trăda o viaţă erotică între cei doi sînt extrem de puţine. Cea mai mare parte a timpurilor, Zoe şi Tipătescu discută politică. În cazul Miţei, nu e vorba însă doar de acest specific al lumii caragialiene, menit, ca şi altele, a desemna superficialitatea românească. Actul sexual trimite la radicalitate. E un fapt, o acţiune. Oamenii lui Caragiale evită însă momentele de angajare deplină. Acestora ei le preferă momentele de taifas. Invitaţia de a chefui şi nu de a face amor e şi ea tipic românească. Necruţătorul satiric a intuit aici o altă trăsătură de esenţă a românismului: plăcerea chefului.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro