Ion Cristoiu: Ana Pauker sau legea ţapului ispăşitor

Descuiate după căderea comunismului, arhivele secrete au confirmat un adevăr pînă atunci doar bănuit de specialişti: comunismul şi-a avut legile sale de destin, unele aparţinîndu-i în exclusivitate, altele şterpelite de la politică în general. Nu e vorba, indubitabil, de aşa-zisele legi obiective ale dezvoltării despre care se spune şi se scrie că au încolţit şi s-au copt în capetele celor trei clasici ai marxismului, Marx, Engels, Lenin, ci de legile atotstăpînitoare ale bătăliei pentru putere din interiorul fiecărui partid comunist. O asemenea lege, împrumutată de la Revoluţia franceză, e cea potrivit căreia făuritorul unui mecanism de zdrobire a omului sfîrşeşte prin a fi tăiat, mărunt-mărunt, de roţile dinţate ale maşinăriei meşterite sau doar mînuite de el.

Sfîrşitul tragic şi-a pus pecetea asupra întregii vieţi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Faptele de pînă atunci ale liderului comunist au fost selectate şi chiar prelucrate de incendiul produs în sufletul fiecăruia dintre noi de o moarte nedreaptă. Această lege a dezastrului uman ne-a făcut să uităm cine a fost, la un moment dat, Lucreţiu Pătrăşcanu: ministrul Justiţiei în guvernul prezidat de dr. Petru Groza. Sub oblăduirea sa au avut loc procesele „criminalilor de război“ şi ale fruntaşilor ţărănişti. Adică tot atîtea momente de grosolană încălcare a celor mai elementare reguli ale Justiţiei. Indiscutabil, procesul Pătrăşcanu a fost un fals de la un capăt la altul. Putem însă spune altceva despre procesul lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi al altor lideri PNŢ, din a doua jumătate a anului 1947? Lucreţiu Pătrăşcanu întruchipează astfel una dintre realităţile comuniste: făuritorul mecanismului strîmb cade el însuşi victima mecanismului. E ceea ce s-a întîmplat şi cu faimoşii şefi ai poliţiei secrete sovietice: Ejov, Iagoda, Beria. După ce au trimis milioane de nevinovaţi în lagăre sau la zidul plutonului de execuţie, au sfîrşit prin a fi ei înşişi arestaţi, judecaţi strîmb şi executaţi.

Istoria comunismului e orînduită însă şi o de altă lege: cea a ţapului ispăşitor. Nu se poate spune că e o descoperire a bolşevismului. „Ţapul“ pe a cărui spinare e aruncată povara responsabilităţii se întîlneşte nu numai în politică, dar şi în viaţă. Comunismul a dat însă acestei legi o încrîncenare supraomenească.

În istoria comunismului românesc, întruchiparea perfectă a ţapului ispăşitor o reprezintă Ana Pauker. După ce a fost înlăturată de la putere, în 1952, fosta lideră comunistă a devenit pentru Gheorghiu-Dej groapa de gunoi a tuturor păcatelor comuniste. Totul a început din clipa cînd Dej, pentru a se salva de la presiunea lui Hruşciov de a trece la destalinizare, a afirmat că în România procesul avusese loc deja. El invoca, în acest sens, „demascarea devierii de dreapta“, din mai 1952. Printr-o abilitate demnă de invidiat, Gheorghiu-Dej a pus în cîrca Anei Pauker toate crimele unei perioade în care el fusese, totuşi, şeful partidului: colectivizarea forţată, procesele politice etc. Deşi avea să moară abia în vara lui 1960, Ana Pauker a continuat să joace – din perspectiva lui Gheorghiu-Dej et Co. – rolul statuii nu numai răsturnate prin lovitura cu cotul, dar şi spartă, bucată cu bucată. Ori de cîte ori se punea problema destalinizării, propagandiştii oficiali lansau o nouă campanie împotriva Anei Pauker.

Ipostaza de ţap ispăşitor n-a ocolit-o pe Ana Pauker nici după moarte. Cu toate că şi-a concentrat atenţia în vederea demolării sistematice a lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a folosit-o şi el pentru salvarea sistemului. Culmea e faptul că şi după decembrie 1989, cînd ne aşteptam la trezirea deplină a lucidităţii, Ana Pauker a fost folosită în ipostaza de ţap ispăşitor. Naţionalist-comuniştii au invocat originea etnică a Anei Pauker pentru promovarea tezei absurde a lipsei de responsabilitate a comuniştilor români faţă de crimele din anii dictaturii.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro