Ion Cristoiu: Are şi Opoziţia binefacerile ei!

1. Convenţia de la Paris (7 august 1858) dădea Principatelor Române şi un soi de Constituţie.

Prin stipulaţiile electorale se înfiinţau trei colegii:

1. cel al alegătorilor primari din judeţe, cu un venit funciar anual de minimum o sută de galbeni
2. cel al alegătorilor din judeţe, cu un venit anual de minimum o mie de galbeni, zişi şi alegători direcţi.
3. cel al alegătorilor din oraşe, cu un capital funciar, industrial sau comercial – personal sau total – de minimum 6000 de galbeni.

Era o lege restrictivă. Condamnată de spiritele democratice. Simpatizată însă de spiritele ironice.

Prin caracteru-i restrictiv, se ajungea la situaţii mai mult decît hazlii. Cum era, de pildă, cea din judeţul Ismail. Potrivit Monitorului Oficial al Moldovei din 16 martie 1860 Colegiul alegătorilor primari e alcătuit dintr-un singur delegat: Costin Vârnav. Se înţelege că domnul respectiv şi-a prezentat candidatura. Şi a cîştigat alegerile cu o unanimitate zdrobitoare: de un vot.

S-a ales pe sine însuşi cu unanimitate!

2. Din cartea lui Ioan Scurtu despre Carol I îmi sare în ochi ceea ce scrie Elencuţa Văcărescu despre ea însăşi la momentul cînd se muncea să pună mîna pe clăpăugul de Ferdinand. Elencuţa, oficial Elena Văcărescu, e dezvăluită de fotografii şi de amintirile contemporanilor ca o duduie scundă, cu forme pline, de puicuţă. De fiecare dată cînd am citit despre momentul în care Prinţul era cît pe-aci să cadă în ghearele junei, împins şi de rătăcirile din capul Reginei Elisabeta, m-am amuzat copios. Mă amuz şi acum citind despre cum se înfăţişa persoana în Memorii:

„Eram tînără şi veselă, cu frumuseţea prospeţimii unui obraz de culoarea garoafelor trandafirii, ochii aurii, vii ca focurile ciobanilor, buzele-mi rumene, dinţii albi ca neaua, mersu-mi sprinten şi hotărît, mîinile-mi gingaşe, dar voluntare, iar între privirea mea şi părul meu ca pana corbului, sprîncenele-mi lungi îmi subliniau aerul de mîndrie. Nimic nu ţinea pasul cu vioiciunea cuvintelor şi mişcărilor mele, cu agerimea gîndului meu şi a izbucnirilor închipuirii mele. Mai degrabă mică de stat, socoteam că prin iuţeala cuvîntului mă ridicam la înălţimea celor care mă înconjurau”.

3. I.G. Duca şi-a putut scrie Memoriile doar după ce PNL a intrat în Opoziţie. 1928-1933 au fost ani nefaşti pentru politician. Pentru scriitor au fost nespus de rodnici.

Un lucru asemănător se petrece şi cu Titu Maiorescu. La finele lui 1895, Partidul Conservator cade de la Putere. Pentru Titu Maiorescu e un moment binevenit. S-a putut consacra asaltului final asupra Studiului introductiv la primul volum al discursurilor parlamentare.

Munca n-a fost uşoară. A avut nevoie de parcurgerea colecţiilor de ziare, a stenogramelor şedinţelor parlamentare din Monitorul Oficial.

Are şi Opoziţia binefacerile ei!

4. În ultimele volume de Însemnări zilnice Constantin Argetoianu îşi notează conştiincios grozăviile naturii. Atît din România, cît şi din din lume. Sînt singurele momente în care-şi pierde cinismul. Singurele momente în care se văicăreşte ca o babă îngrozită că vine sfîrşitul lumii.

Obsesii de bătrîn!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro