Ion Cristoiu: Avem nevoie de eroi ai conştiinciozităţii

M-am apucat de Mantaua lui Gogol.

Deşi am citit-o şi răscitit-o, graţie uriaşei mele disponibilităţi de a uita, mi se pare că o parcurg întîia oară.

Mă ajută şi trucul, folosit ori de cîte ori mă apuc de o carte citită, de a face rost de una nouă. În cazul prozei lui Gogol, mi-a căzut în mînă, la librăria unui supermarket, volumul Taras Bulba. Mantaua. Nasul. Vii.

Am dat gata toate cărţile lumii de mă apuc de cărţi citite şi răscitite?

Evident, nu.

Am îmbătrînit şi, prin urmare, nu-mi mai pot asuma riscul -tipic altei vîrste – de a mă apuca de o carte nouă.

Dacă mă va plictisi?

Dacă o să mi se pară timp pierdut?

Cu o carte citită şi răscitită, merg la sigur.

Mai ales cînd autorul e Gogol, magistrul de geniu al infinitului mic.

Chiar de la primele pagini, simt nevoia să mă plesnesc peste frunte zicîndu-mi:

— Cum de nu mi-a sărit în ochi la lecturile şi relecturile anterioare?

Victimă a surîsului ironic al lui Gogol, Akaka Akakievici, personajul principal din Mantaua, personajul principal, ajuns aproape nume comun pentru a desemna funcţionarul obscur e, în realitate, un model de angajat la stat, în cazul lui, dar, prin generalizare, la orice firmă. Neîndoielnic, din perspectiva rusului tumultuos, sărind de la balalaică la mitralieră, un tip precum Akaki Akakievici merită dispreţuit.

Akaki Akakievici e un mărunt funcţionar în Imperiul birocraţiei ţariste. Simplu copist într-un birou. Sarcinile lui de serviciu se reduc la transcrierea pe curat a documentelor, într-o vreme cînd nu apăruse maşina de scris şi, cu atît mai puţin, procesorul Word.

Notează despre el Gogol:

„Nu se ştie dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atît de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că îşi făcea serviciul cu sîrguinţă, pentru că, de fapt, el îşi făcea datoria cu o pasiune nemaiîntîlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întîlnea o lume plăcută şi pitorească. Faţa lui exprima satisfacţie; îşi avea literele sale favorite, pe care, cînd ajungea să le scrie, se emoţiona la fel ca un copil şi rîdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta şi cu buzele, astfel încît, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citeşti pe faţa lui litere pe care pana din mîna sa o scria pe hîrtie“.

Întîmplător, Akaki Akakievici e copist. Putea fi şi vînzător la un butic din capitalismul estic de azi. Sau tinichigiu. Sau redactor la un ziar. Sau chiar premier. Din ce spune Gogol înţelegem că dovedea o conştiinciozitate exemplară în timpul orelor de serviciu. Ba mai mult, după program, trudea pentru a-şi duce la capăt ceea ce lucrase pentru acasă:

„Se scula de la masă, lua o călimară cu cerneală şi începea să transcrie din hîrtiile aduse acasă (…)

Cînd se sătura, în cele din urmă, de scris, el se culca, gîndindu-se cu zîmbetul pe faţă la ziua ce urma să vină. Îi va mai trimite, oare, Dumnezeu şi pentru ziua de mîine ceva să mai transcrie?“

Cititorul de azi, dibuind cam unde bate ghiontul lui Gogol, parcurge acest portret cu un zîmbet ironic în colţul gurii. Superioritatea lui, a cititorului, asupra lui Akaki Akakievici pare indiscutabilă.

Pentru ce atîta sîrguinţă?

Pentru ce atîta patimă?

Pentru a copia un document?!

Păi, altfel ar fi fost lucrurile dacă Akaki Akakievici ar fi fost un poet. Pasiunea şi-ar fi avut rostul. Sau dacă ar fi fost un aviator, un şofer, un detectiv sau chiar un hoţ.

Dar aşa?

Să-ţi închini viaţa copierii unor documente şi acelea date de şefi, nu alese de tine!?

Akaki Akakievici e un personaj comic pentru noi, ăştia din Est, în cazul cărora viaţa înseamnă aventură.

Pentru cei din Vest, Akaki Akakievici e un erou.

Pentru că inşi precum copistul nostru au înălţat catedrale, au aşternut autostrăzi, au tăiat bulevarde, într-un cuvînt, au construit Civilizaţia Occidentală.

Ea, această civilizaţie, după care, doar tînjim, fără a ne strădui s-o şi atingem, presupune să-ţi faci meseria conştiincios zi de zi, ani întregi, nu să lucrezi în salturi, în hei-rupuri, după cum îţi vine pe chelie.

Eroul civilizaţiei Occidentale e Akaki Akakievici şi nu Harap Alb, cel care nu-şi bate capul să se descurce, pentru că, la ţanc, îi iese Sfînta Vineri în cale!

Cîtă nevoie ar avea România de azi, în toate domeniile, de la cizmărie pînă la politică, de cît mai mulţi Akaki Akakievici, eroi ai conştiinciozităţii!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro