Ion Cristoiu: Când, înfrânţi, nemţii curăţă cizmele ruşilor

Spune-mi, Fidel, cum îmi spune toată lumea

Pe 20 martie 1987, săptămînalul uruguayan El Popular publică un amplu interviu luat lui Fidel Castro de Angel Maria Luna, pentru postul tv Chanel 10, în hotarele programului Prioritatea. La vremea respectivă, Angel Maria Luna e unul dintre cei mai mari ziarişti latino-americani. Lucra de mulţi ani la Canal 10, iar emisiunea sa de interviuri avea faimă continentală. Cu toate acestea interviul stă sub semnul unui entuziasm faţă de interlocutor mai puţin obişnuit la un gazetar ce se apropie de 50 de ani.

Introducerea lasă impresia că Angel Maria Luna a trăit, în fine, momentul de destin al vieţii sale:

„După cum se ştie deja, în seara asta vom continua programul «Prioritatea» cu interviul pe care l-am avut cu comandantul Fidel Castro în Havana.

Am avut deja interviuri cu Felipe Gonzalez, Daniel Ortega, Jose Napoleon Duarte şi Vinicio Cerezo. De peste un an încercăm să obţinem un interviu cu acest om, deoarece noi ştim că dincolo de punctele de vedere similare sau diferite, el are o influenţă substanţială asupra evenimentelor politice ale secolului.

Trebuie să mulţumim public şi să oferim recunoaşterea noastră ministrului de Externe Enrique Iglesias, pentru că nu am fi reuşit să ne atingem obiectivul fără ajutorul său.

Nu este uşor să-l intervievezi pe Fidel Castro. Nu numai datorită personalităţii sale dar şi din cauza circumstanţelor care au marcat înregistrarea acestui interviu.

Într-un mod complet neaşteptat ni s-a spus la un moment dat, după recepţia oferită delegaţiei uruguayene de politicieni şi businessmeni, că urma să luăm interviul. Era într-un moment în care nu aveam echipamentul tehnic necesar pentru a ne face jobul. Prin urmare, trebuie să lăudăm efortul şi inteligenţa lui Jorge Rodriguez, cameramanul nostru, pentru că fără cooperarea sa, ar fi fost imposibil de realizat acest interviu, care trebuia făcut în acel moment sau deloc.

Veţi avea ocazia să fiţi cu noi împărtăşind privilegiul acestui interviu acordat de Fidel Castro «Priorităţii». Castro este omul care monopolizează poziţiile de conducere ale ţării sale. El este figura de top a Partidului Comunist, comandantul şef al Armatei şi preşedintele Consiliului de stat şi de miniştri, dintr-o Cubă pe care nimeni nu îndrăzneşte să o conceapă fără prezenţa lui.”.

Însufleţit de acest entuziasm debordant, ziaristul îl întreabă pe Fidel Castro:

„– Domnule, cum aţi vrea să mă adresez dumneavoastră? Comandante? Preşedinte? Doctor?”

Răspunsul lui Castro: „– Spune-mi Fidel, cum îmi spune toată lumea!”

Atmosfera Germaniei înfrînte

Ilya Ehrenburg e unul dintre ziariştii, dintre marii ziarişti, am spune, care au acoperit (ca să folosim un termen din presa de astăzi) Procesul de la Nurenberg. Reportajele sale publicate la vremea respectivă în presa sovietică au fost strînse ulterior în volumul Drumurile Europei, apărut în variantă românească la Editura Cartea Rusă, în 1947, editată, evident, de Asociaţia Română pentru Strîngerea Legăturilor cu URSS ( ARLUS). Despre Proces Ilya Ehrenburg va scrie mai tîrziu şi mai puţin jurnalistic în memoriile sale de referinţă, Oameni, ani, viaţă. În timp ce gazetarii străini au stat la castelul Faber, Ilya Ehrenburg a preferat Grand Hotel, din faţa Gării din Nurenberg. Din reportaj reţin printre altele amănunte despre atmosfera Germaniei înfrînte:

„Cetitorul amator de exotic va găsi la Nuerenberg destule ciudăţenii. Locuiesc la hotelul «Grand Hotel»; stau aici ziarişti de toate limbile, experţi judiciari, ofiţeri americani. Seara, clienţii eterogeni ai hotelului beau la bar cocktailuri, iar în faţa lor fete pe jumătate goale cîntă, cu pronunţat accent german, romanţe englezeşti şi diferiţi «arieni» execută dansuri de negri. Hotelul e «chic» ca înfăţişare; dar îi lipseşte acoperişul, scările sînt pline de dărîmături şi urcarea la etajele de sus este legată de o adevărată echilibristică. Nuerenbergul nu există; tramvaiele circulă printre ruine, iar în puţinele prăvălii se vînd diferite «suvenire». Locuitorii se prefac că nu-i interesează procesul; cu toate acestea, procurorul a refuzat să comunice apărării sosirea în oraş a martorilor acuzării, pe motivul că Nuerenbergul este un cuib al fascismului. Sub dărîmături sînt mulţi şobolani, iar printre şobolani mai sînt şi «vîrcolaci». În sala de judecată există un utilaj splendid, iar pe culoarele lungi e moloz şi ger.

Nu ştiu de ce vor fi ales hitleriştii, la momentul oportun, în mod special Nuerenbergul: aici îşi organizau congresele, aici făceau defilări de roboţi cu arme automate care au bătătorit apoi Europa. Unii spun că în această alegere a reşedinţei lor s-a manifestat predilecţia fasciştilor pentru Evul Mediu, că ei ar fi vrut să lege campaniile lor cu trecutul Germaniei; alţii afirmă că Nuerenbergul era un nod important de cale ferată şi avea o mulţime de hoteluri confortabile... Poate că i-a fermecat altceva pe fascişti: Nuerenbergul avea un muzeu al torturilor medievale, oraşul acesta fusese pe vremuri renumit prin călăii lui. (...)

Alegînd Nuerenbergul sau, mai bine zis, ceea ce fusese odată Nuerenberg, ca sediu pentru Tribunalul Internaţional, Naţiunile Unite şi-au arătat hotărîrea de a-i judeca pe nemernici acolo unde îşi pregătiseră fărădelegile.

Acum cîţiva ani Hitler declarase: «De acum încolo vor purta arme numai Germanii, iar nu Ruşii, Cehii sau Polonezii». În faţa clădirii Tribunalului stau de gardă ostaşi din garda rusă. Şi ce face acum «poporul de stăpîni» printre ruinele Nuerenbergului? Servesc cafeaua, curăţă cismele, văruesc pereţii tribunalului (căci este mai uşor să cureţi nişte pereţi decît să ieşi cu faţa curată în ochii lumii). ”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro