Ion Cristoiu: Când turcii resping, jigniţi, bacşişul!

După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.

Petrecută în septembrie 1860, vizita a înlesnit prima întîlnire dintre un demnitar român şi un Sultan al Otomanilor în care Domnitorul român n-a trebuit să se prăbuşească pe podele şi să sărute papucul Sultanului.

În a doua călătorie la Istanbul, am descoperit, la capătul unei întregi aventuri, vila de pe malul Bosforului, în care a fost cazat Înaltul Oaspete român.

Pentru documentare am studiat, în stilul meu obişnuit, cărţi, articole, note, despre călătorie.

A fost un prilej de a surprinde multe amănunte, mai mult sau mai puţin pitoreşti, despre lucruri colaterale, ca să le zic aşa. in pregătirea şi desfăşurarea vizitei.

Unul dintre acestea se referă la o întîmplare cu tîlc din timpul Ceremoniei de prezentare a Firmanului de învestitură a lui Cuza, la Iaşi, în 21 septembrie / 4 octombrie 1859, de către trimisul Sultanului Abdul Medjid, colonelul Samih bei.

Consulul Franţei la Iaşi – Victor Place – descrie întîmplarea în Raportul său din 22 septembrie / 4 octombrie 1859 către contele Al. Waleski, ministrul de Externe al Franţei:

 „Mai este încă un incident de care mă simt dator să vorbesc Excelenţei Voastre din cauza neprevăzutului său. Pînă în prezent era în obicei ca fiecare trimis, delegat sau comisar turc, veniţi cu împuterniciri diverse în Principate, să nu plece decît cu mîinile pline cu cîteva mii de ducaţi. Principele Cuza nu se simţi în stare de a-şi însuşi acest vechi şi supărător obicei. Consultat de către acesta i-am răspuns că mi se părea preferabil de a reteza odată pentru totdeauna aceste abuzuri şi că Puterile garante nu vor privi cu bucurie noua ordine pe care o stabiliseră începînd cu unul dintre actele de venalitate. Cu toate acestea, el era să facă o tentativă şi trimise la Samih bei o persoană de încredere însărcinată să-i spună că Alteţa Sa doreşte a face un cadou, dar neştiind ce obiect anume i-ar fi pe plac, intenţiona să-i trimită suma necesară pentru a-şi procura singur obiectul dorit.

Samih bei păru jignit de această propunere şi îi răspunse că, dacă în trecut funcţionarii ordinei civile fuseseră trimişi în Principate, ei au avut ocazia să primească bani, însă un ofiţer nu poate să primească şi că roagă pe Alteţa Sa să privească epoca bacşişurilor ca încheiată.”

Episodul relatat de consulul francez, nu fără o anume mirare admirativă, mărturiseşte o schimbare şoc în moravurile înaltei Porţi?

Probabil.

Din cîte se vede, partea română se precipita să dea bacşiş, în timp ce partea otomană nu numai că refuză, dar se arată şi niţel jignită de asemenea idee:

Că ar putea primi bacşiş.

Nu va fi însă prima oară cînd se va întîmpla aşa ceva în relaţia dintre Al. I. Cuza şi Sublima Poartă.

Ca urmare a Hotărîrilor Conferinţei de la Paris a Puterilor garante din 4 septembrie 1859, Domnitorul trebuia să facă o vizită la Constantinopol după primirea învestirii. În perspectiva vizitei între Principate şi Sublima Poartă se iveşte un conflict.

Cel al Bacşişului jignitor!

Printre Pregătirile de vizită se numără şi obţinerea de către Al. I. Cuza unui credit din partea Camerelor pentru cheltuielile cerute de călătorie.

Drept urmare, după o vizită la Fuad Paşa, ministrul de Externe al Sublimei Porţi, făcută în 16 iunie / 28 iunie 1860, Costache Negri îi scrie lui Cuza a doua zi:

„Excelenţa sa Fuad paşa mi-a spus că, aflînd că Alteţa Voastră ar fi cerut Camerelor un credit pentru călătoria Sa la Constantinopol, a fost adînc mîhnit, deoarece aceasta putea să dea din nou ocazia să se creadă că sumele cerute erau destinate pentru cadouri de oferit în Turcia. ”

Nu ştim dacă solicitarea oficială din partea Domnitorului s-a referit la bacşiş.

Sigur e că diplomatul Costache Negri intuieşte rapid esenţa momentului şi respinge o asemenea interpretare subliniind ”că nu e nicidecum vorba despre cadouri de împărţit în Turcia, ci pur şi simplu pentru a Vă putea acoperi exclusiv cheltuielile călătoriei.

Excelenţa sa a părut satisfăcută de această explicaţie şi m-a însărcinat, pe lîngă aceasta, de a Vă face cunoscută convorbirea noastră cu privire la acest subiect“

Ultimele rînduri arată că fusese vorba de un protest oficial. Fuad Paşa îi cere lui Costache Negri să-l informeze pe Al. I. Cuza asupra poziţiei adoptate de Sublima Poartă.

Dispăruse de la Constantinopol sub puterea Tanzimatului (Promovarea Reformelor de tip occidental), obiceiul strămoşesc al bacşişului?

Fireşte că nu.

Bun cunoscător al locului, Costache Negri îi scrie lui Al. I. Cuza înainte de vizita acestuia:

”Am luat informaţii la ambasada Franţei, de la primul ei dragoman, în legătură cu ceea ce urmează să dea Alteţa Voastră şi am făcut pentru asta un mic memoriu.

Toate bacşişurile aici nu se urcă la o sumă prea mare şi vom aranja lucrurile în aşa fel ca totul să meargă bine.”

Respingerea publică a bacşişului era o chestiune de imagine a Sublimei Porţi!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro