Ion Cristoiu: Cicero, ucis aşa, în treacăt

Am terminat serialul Rome. Într-adevăr, sezonul 2 e mult mai slab decît primul. Au fost doar două sezoane. Că-l vor încheia cu două sezoane, îţi dai seama din moartea lui Vorenus. Amuzant e că showmakers-ii au şovăit în privinţa decesului. Vorenus apare în penultimul episod pe patul de moarte, ţinut de mînă de fiică-sa, cu care s-a împăcat în chip hollywoodian. După ce episodul se termină nu ştim dacă a murit sau nu. În orice caz, nu asistăm la înmormîntarea lui. E de presupus că producătorii nu se deciseseră dacă mai continuă sau nu. Cîtă vreme nu l-am văzut îngropat sau ars, şansele de a se ivi în episodul următor viu şi nevătămat erau intacte.

Precauţiile showmakersilor mi s-au părut inutile.

Nimic mai simplu într-un serial decît învierea unui personaj. Mort de a binelea într-un episod, el poate reveni bine mersi în următorul. Game of Thrones apelează la resuscitare prin mijloace vrăjitoreşti. Alte seriale pun la lucru argumentul erorii sau, în cele poliţiste, al morţii ca diversiune.

Serialul Rome rămîne totuşi o însemnată lecţie despre Roma antică la vremea trecerii la imperiu. O lecţie mai ales despre viaţa de fiecare zi la diferite nivele. Luăm cunoştinţă de nunţi, înmormîntări, botezuri, blesteme, ritualuri, religii, viaţă sexuală şi viaţă negustoricească, viaţă politică. Didactice la modul absolut sînt imaginile cu străzile Romei antice:

Strîmte, înghesuite, pitoreşti, cum sînt acum cele din Orientul Apropiat, lărmuitoare.

Din întreg serialul mi-a rămas în minte (nu mai ştiu dacă am reţinut-o data trecută) partea despre asasinarea lui Cicero. Misiunea de a-l lichida (fusese pus pe listă de Marc Antoniu, deşi Octavian n-ar fi vrut) e dată lui Pullo, sub comanda lui Vorenus. Dacă tot trebuia să meargă la ţară, unde se retrăsese Cicero, cei doi aranjează şi un picnic. Pullo vine cu nevastă-sa. Vorenus, cu fetele şi cu fosta cumnată. Se aşează lucrurile pentru picnic, copiii se zbenguie voioşi. Pullo le spune că are ceva treabă. Se suie pe cal şi-şi face apariţia la Cicero.

Pentru el, din plebe, Cicero e o personalitate. Ştie ce înseamnă asasinarea unuia ca Cicero. Cu toate acestea îl abordează pe Cicero ca şi cum ar fi fost pe la acesta în treacăt, în căutarea unei carafe cu apă. Nici Cicero nu face mare caz de asasinarea sa. Nu se revoltă, nu invocă imunitatea de Senat, nu întreabă cine l-a trimis şi nici măcar nu cere să fie iertat. Singurul lucru dorit e să fie lăsat cîteva minute să se pregătească.

În tot acest timp, Pullo descoperă un piersic bogat chiar lîngă locul asasinării. În cel mai firesc chip din lume, îi cere voie lui Cicero (pe care urmează să-l înjunghie) să ia cîteva piersici. Victima aprobă. Pullo culege piersici şi le pune în traistă. Cicero se pregăteşte de moarte. Cînd termină, Pullo îi vîră sabia în umăr. Nu înainte de a-i spune lui Cicero că e mult mai uşor dacă îngenunchează. O face însă cu un aer atît de firesc că ai crede că-l sfătuieşte să bea ceai cald ca să nu mai tuşească. După îndeplinirea misiunii, Pullo se întoarce la picnic. Ne e arătat sosind la locul de joacă al copiilor şi strigînd cine vrea piersici. Unde a fost Pullo? Ca să culeagă nişte piersici. Cu ocazia asta l-a omorît şi unul dintre cei mari mari oratori ai Antichităţii.

Cicero, înainte de a muri, trimite pe cineva la tabără lui Brutus din Grecia pentru a anunţa că Marc Antoniu s-a împăcat cu Octavian. Asupra legiunilor închiriate de Cato şi Brutus se vor năpusti legiunile unite ale celor doi. Mesajul e vital pentru soarta Romei. Dacă ajunge la timp, cei doi nu vor fi luaţi prin surprindere. De aceea, informat c-au venit să-l omoare, Cicero se preocupă mai întîi de soarta mesajului decît de soarta sa. Trimisul nimereşte însă la picnicul Vorenus. Cum e arogant cu copii lui Vorenus, acesta din urmă îl doboară de pe cal. Pînă la urmă trimisul scapă cu viaţă, dar fără mesaj. Din papirusul sulului copii lui Vorenus fac un coif şi se joacă cu el. Şi uite aşa, un document de care depinde soarta lumii, ajunge coif pe capul neştiutor de rolul întîmplării în Istorie al unui copil.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro