Ion Cristoiu: Cînd presa are dreptate

În multe editoriale publicate de mine în postdecembrism, m-am ocupat de situaţia presei noastre independente. Nu odată am denunţat slăbiciunile tot mai mari ale presei, slăbiciuni de care au profitat din politicienii şi oamenii de afaceri, astfel că azi beneficiem de o presă fără dinţi afişînd totuşi o proteză de aur. Au fost şi momente cînd am elogiat presa noastră. Acestea au avut loc cu precădere între 1990- 1996, cînd Regimul Iliescu, oricît ar părea azi ciudat respecta cît de cît comedia jocului democratic. Pentru fostul activist Ion Iliescu presa democrată, amintind de cea occidentală, era de temut sau mai ales de respectat. La finele lui 1995, mai precis în 29 decembrie 1995, publicam în Evenimentul zilei bilanţul intitulat 1995- Anul presei- anul adevărului. Merită reprodus azi fie şi ca un document de istorie, un document despre drumul României către Europa luminilor:

Sfîrşitul de an nu e numai timpul sarmalelor, al cîrmaţilor şi urărilor gratuite, dar şi al bilanţurilor de tot felul. Mai toată lumea te întreabă, confundîndu-te cu un fel de guru balcanic, asupra principalelor caracteristici ale anului care a trecut. Cum poate fi definit 1995? La o asemenea întrebare, punctul meu de vedere e categoric: 1995 a fost anul presei. Cînd spun asta, nu mă refer la înmulţirea numărului de publicaţii şi de posturi de televiziune, la ivirea unor noi directori şi redactori şefi, în această privinţă inflaţia depăşind-o pe cea monetară şi pe cea politică. Mă refer la faptul că 1995 a confirmat multe din punctele de vedere susţinute cu încăpăţînare de presa independentă în perioada de şase ani de după revoluţia din decembrie 1989. Aceste puncte de vedere s-au aşezat deseori de-a curmezişul celor avansate de către politicieni, indiferent că aceştia s-au aflat în opoziţie sau la putere. Era limpede chiar din momentele confruntărilor dintre presă şi politică pe diferite teme că opiniile şi gesturile politicienilor erau în afara adevărului, a lucidităţii.

Din numeroase motive: infantilism politic, interese meschine, autoiluzionare. Riscînd replici mai mult sau mai puţin dure, presa şi-a permis să le atragă atenţia asupra falsităţii poziţiilor lor, asupra greşelilor comise în mişcările lor cotidiene. A făcut-o nu în numele partizanatului politic, nu în numele unor emoţii, ci în cel al adevărului, singurul stindard sub care poate lupta şi învinge presa independentă. O serie de evenimente petrecute în 1995 au dat dreptate punctelor de vedere declarate cu înverşunare de către jurnalişti. Imensa majoritate a cititorilor au fost şi sînt convinşi că presa îi reprezintă în atitudinea faţă de politicieni, că scrisul nu înseamnă altceva decît o continuă bătălie dusă de luciditate împotriva amăgirilor de tot felul.

Au fost însă şi cititori care, în aceşti ani, n-au crezut în campaniile duse de presa independentă, au considerat semnalele de alarmă trase de publicaţiile cu adevărat serioase din România drept expresia unor jocuri ascunse. N-au lipsit, sub influenţa tembelismului politicianist, şi acuzaţiile aduse unor jurnale şi unor gazetari de finanţare obscură, de faţade ale unor interese politice şi financiare. 1995 a confirmat multe dintre cele spuse de către presă. Prin aceasta, 1995 poate fi considerat un an în care, dacă mai exista vreo îndoială a opiniei publice asupra bunei credinţea jurnalisticii, ea a fost spulberată definitiv.

Cît despre politicieni, cred că ei au putut să se convingă de necesitatea de a lua în calcul punctele de vedere din presă. Să luăm cîteva exemple dintre cele numeroase, în care avertismentele presei au fost confirmate de către anul 1995. La vremea maximei lor înfloriri, jurnaliştii independenţi au atras atenţia asupra uriaşei escrocherii numite jocurile de întrajutorare. Dat fiind că febra acestor maşinării cuprinsese straturi largi ale populaţiei, proorocirile din presă au fost primite cu ostilitate.

Nu puţini au fost românii care au văzut în campaniile împotriva jocurilor de întrajutorare puneri la cale împotriva fericirii pe care le-o promiteau CARITASURILE de tot felul. Deznodămintele nenorocite în cazurile CARITAS, GERALD, PHILADELPHIA, SABINA PRODUCT au demonstrat cîtă dreptate au avut gazetarii înzestraţi cu îndrăzneala de a se ridica chiar împotriva propriilor cititori şi a semnala trasul pe sfoară care şedea la baza jocurilor de întrajutorare.

În clipa în care Ion Iliescu şi PDSR s-au făcut frate cu dracu', adică cu senatorul Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare, presa independentă a atras atenţia că vechea învăţătură românească are nevoie de unele nuanţări. Te poţi face frate cu dracu' ca să treci puntea! Cu o singură condiţie: ca această frăţie să nu te coste mai mult decît dacă ai fi preferat punţii mersul prin apă. După ruptura de PDSR şi de Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor a pornit împotriva foştilor aliaţi o campanie de insulte şi calomnii de o abjecţie inimaginabilă.

Cînd presa i-a avertizat pe liderii PDSR şi pe Ion Iliescu asupra pericolului pe care-l reprezintă alianţa cu PRM şi cu Corneliu Vadim Tudor, mai marii partidului de guvernămînt şi ai preşedinţiei, nici n-au tresărit măcar. Acum însă, cînd văd de ce-i în stare Corneliu Vadim Tudor, sunt sigur că în sinea lor dau dreptate jurnaliştilor lucizi care le-au atras atenţia că nu e bine să te faci frate cu dracu'.

Se mai pot da alte şi alte exemple de evenimente care au confirmat, în 1995, cele susţinute ani înşir de către presă: pericolul reprezentat pentru democraţie de către îmbogăţirea peste noapte, catastrofa numită dezunirea din cadrul opoziţiei, proasta punere la punct a cuponiadei, nenorocirea reprezentată de politica statului pe loc. Aruncîndu-şi privirea asupra acestui fenomen al anului 1995, presa n-are nici un motiv de îngîmfare. În definitiv, ea n-a făcut altceva decît să-şi îndeplinească principala menire: aceea de a sluji adevărul, luciditatea, într-o lume în care adevărul şi luciditatea deranjează pe mulţi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro