Ion Cristoiu: Coşmarul bărbieritului în Roma antică

Slăbiciuni. Nae Ionescu despre slăbiciunea de fond a presei noastre:

Creează emoţii şi nu raţionamente:

„Punctul de vedere al d-lui Iorga nu este aşa de nedrept, cum s-ar părea la prima impresie. Este adevărat că acţiunea presei asupra opiniei publice poate fi enormă. Mai ales la noi, unde gazetele nu furnizează argumente, ci creează atitudini afective. Vă închipuiţi ce poate realiza afirmaţia, repetată în fiecare zi, impusă publicului chiar împotriva evidenţei, a bunei lui judecăţi şi a voinţei lui. Omul se găseşte într-o bună zi împărtăşind adînc o convingere; de formaţia căreia nu-şi dă seamă, ale cărei fundări îi scapă.

Prin urmare, puterea de a impune opiniei publice o părere şi o atitudine o are presa.” (Nae Ionescu, «Publicitatea», în Cuvîntul, 3 august 1928)

*

Supliciu curmat. Conducătorii se întrec în a trece pentru supuşii lor drept binefăcători. Împăratul Hadrianus rămîne în Istoria Romei drept cel care i-a scutit de supuşii săi de un supliciu care dura de o sută cincizeci de ani. Cel de a se bărbierii. Povesteşte cu inegalabil talent Carpacino în Viaţa cotidiană în Roma la Apogeul Imperiului, varianta românească a cărţii La Vie quotidienne à Rome a lʼapogée de lʼempire, Hachette, 1939, apărută la editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în 1979.

„Cînd se făcea depositio barbae, barba era tăiată de tonsor cu foarfeca atunci cînd trebuia să fie oferită ca ofrandă zeilor; iar adolescenţii a căror bărbie nu se acoperise încă decît cu un puf mai mult sau mai puţin abundent aşteptau de obicei ca tinereţea lor să fi zburat ca să se radă. Dar, după o anumită vîrstă, numai să nu fi fost soldat sau filozof, era necuviincios să te mai sustragi briciului de ras. Pe cei ce se eschivează, Martialis îi compară cu ţapii africani ce pasc între cele două Syrte pe ţărmurile Cynipsului. Sclavii înşişi erau trimişi la tonsores care lucrau în aer liber, în afară de cazul cînd, din economie, stăpînul lor invita pe propriul său bărbier să-şi exerseze mîna pe pielea lor, aşa cum vedem că fac procuratorii lui Hadrianus pe teritoriul minelor sale de la Vipasca. Pentru că nimeni nu se rădea singur. Cu materialul defectuos şi tehnica lor grosolană romanii erau condamnaţi să se dea pe mîna experimentată a specialiştilor. Desigur, arheologii au descoperit multe brice în ruinele preistorice sau etrusce; şi, printr-o contradicţie la prima vedere paradoxală, ei au scos prea puţine sau deloc din săpăturile romane. Explicaţia este că bricele terramarenilor şi etruscilor erau de bronz, iar celelalte, fie brice propriu zise (novaculae), sau cuţite folosite pentru ras şi tăiatul unghiilor (cultri sau cultelli), erau de fier şi au fost roase de rugină. Aceste ferramenta, cu numele generic aplicat tuturor varietăţilor, constituiau ustensile fragile şi pieritoare. Dar acesta era defectul lor cel mai mic. Degeaba le ascuţea tonsor-ul pe piatra lui de ascuţit, o laminitana cumpărată din Spania, umezită cu saliva sa, tăişul trecea tot atît de înspăimîntător şi ineficace pe o piele pe care n-o muiase în prealabil nici spuma săpunului, nici unsoarea de ulei. Singurul text, după cîte cunosc eu, ce aduce oarecare lămurire asupra acestor detalii, stabileşte, fără tăgadă după părerea mea, că, singura loţiune preliminară aplicată de tonsor pe faţa clientului său era apa pură. (...)

Tonsores din pieţe, în special, îşi expuneau clientela plebeie la cele mai neplăcute decepţii. Era suficient un moment de neatenţie din partea lor, sau un incident pe stradă, pentru ca, sub impulsul unei busculade sau la şocul unui proiectil neprevăzut, mişcările bărbierului să devieze iar clientul său să se aleagă cu răni pentru care, în timpul lui Augustus, juriştii socotiseră că este prudent să determine responsabilităţile şi să prevadă sancţiuni pecuniare. La începutul secolului II e.n., nu se realizase nici un progres şi clienţii unui tonsor n-aveau de obicei de ales decît un tratament plin de precauţii, dar interminabil, sau tăieturi pe obraz mai mult sau mai puţin adînci ale unei operaţii rapide dar periculoase şi sîngeroase. Cei mai renumiţi bărbieri păcătuiau printr-o încetineală de necrezut. Augustus o evita pe cît putea desfăşurînd un volum sau luîndu-şi stilul şi tăbliţele în timp ce era bărbierit. O sută de ani mai tîrziu, ea tot mai era obiectul unor glume; în timp ce bărbierul trece de pe un obraz pe celălalt al lui Lupercus, o altă barbă îi creşte clientului său...(...)

Dar, la sfîrşitul secolului II e.n., majoritatea romanilor începea să suporte greu servituţile acestor tonsores. De aceea, cînd împăratul Hadrianus, pentru că voia fie să-şi ascundă o cicatrice urîtă, după versiunea biografului său, fie pur şi simplu să scuture un jug intolerabil, s-a hotărît să lase să-i crească barba cu bucle pe bărbie, aşa cum se vede pe monedele, busturile şi statuile sale, supuşii şi succesorii i-au urmat care mai de care exemplul; şi, de atunci, ceea ce, de două secole şi jumătate, fusese la Roma esenţialul în cura corporis la bărbaţi, a dispărut, pentru o sută cincizeci de ani, din ordinea lor de zi fără să lase urme şi nici regrete.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro