Ion Cristoiu: Crăciunul românesc din 1994 deloc diferit de cel din 2023

Presa interbelică îşi făcuse o tradiţie din a dedica un număr special, în pagini mai multe decît în mod normal şi cu un anume conţinut, Crăciunului din Anul respectiv. Făcut să apară în după- amiaza de Ajun, deşi datat 25 decembrie, cu menţiunea Număr special de Crăciun, numărul respectiv juca un dublu rol:

Se înscria în atmosfera de sărbătoare trăită de cititori.

 Asigura redactorilor şi colaboratorilor o vacanţă de Crăciun, deoarece următorul număr apărea abia pe 27 decembrie.

Cititor al presei interbelice nu m-au interesat prea tare numerele de Crăciun. Cu mici excepţii cuprindeau materiale de mîntuială, izvorîte din clişee tipice sărbătorilor cu orice preţ. Emisiunile din aceste zile de la televiziunile de ştiri sînt la fel de lipsite de har ca şi numerele interbelice de Crăciun. Pe prima pagină se publica în chip automat un articol duios dedicat Crăciunului din anul respectiv. Bla-bla-bla-urilor despre Ieslea Sfîntă, despre Magi, despre Steaua sus răsare li se adăugau smiorcăielile despre cei fără adăpost, despre săraci şi bogaţi, într-un cuvînt texte sub puterea sindromului numit de mine al Fetiţei cu chibrituri.

Răsfoind colecţia Evenimentului zilei am descoperit că, în decembrie 1994, am încercat să facem şi noi, redacţia ziarului postdecembrist, un număr dedicat Crăciunului. Datat sîmbătă 24 decembrie- marţi 27 decembrie 1994, numărul cu pricina îşi întîmpina cititorii cu o pagină întîi care le ura Crăciun fericit! Urarea era plasată deasupra unor imagini din Biblie. Sub ele era plasat, de a latul paginii ( altfel decît se obişnuia) textul meu ”Crăciun românesc,” fără a fi încadrat la rubrica tradiţională Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu. Pentru că textul meu se voia o reluare în context postdecembrist a tradiţionalelor texte interbelice de Crăciun, îl reproduc aici sub titlul de atunci. Poate ţine locul unui text publicat azi, de Crăciun 2023, despre Crăciun, dar mai ales dă seamă de cum se înfăţişa Crăciunul din 1994 ziaristului Ion Cristoiu de atunci şi cred şi cititorilor EVZ de atunci.

Crăciun românesc

Nimic mai simplu pentru împroprietăritul cu condei să scrie un articol trist despre Crăciun. Istorioara fetiţei cu chibrituri poate fi copiată şi răscopiată în toate limbile literar-publicistice, indiferent de ţară, de nivel, de cultură şi civilizaţie. Peste tot vom găsi un copil al nimănui care tremură de frig în timp ce alţii se sufocă de căldură prin palate. Peste tot vom găsi un cititor care să lăcrimeze parcurgînd povestea despre săracul muritor de foame în timp ce el se ghiftuieşte. Povestea celebrei fetiţe ar merge chiar şi într-un regim dictatorial de stînga. Locul bogaţilor dănţuind prin saloane l-ar lua nomenclaturişti chefuind în zilele de protocol, iar al fetiţei, fiica unui proletar amăgit de promisiunile leniniste de egalitate şi dreptate socială. Cu atît mai simplu de fabricat un articol suspinînd în România Crăciunului de azi. Cinci ani de capitalism sălbatic au dus la adîncirea inegalităţilor sociale pînă la proporţiile unor prăpastii. Unii au devenit mai bogaţi, alţii, mai săraci. Avînd în vedere că România mai stă sub tradiţia bogăţiei ostentative, de ţoapă ajunsă, contrastele sociale sînt extrem de puternice. Fetiţa cu chibrituri, poate fi întîlnită în mii de exemplare. Cum în mii de exemplare pot fi întîlniţi şi cei al căror lux dă peste marginea bunului simţ. Unii risipesc milioane pe toalete pentru o singură seară de bal, în timp ce alţii n-au nici după ce bea apă. Îmboldiţi şi de metaforele propagandei comuniste, păstrate în subconştientul fiecărui dintre noi, am putea lesne întocmi un material lăcrimos despre acest Crăciun românesc.

Realismul – steaua sub care ne-am străduit a scrie un an întreg – ne îndeamnă să refuzăm clişeul fetiţei cu chibrituri. A scrie despre Crăciunul trist al românilor de azi ar însemna să ne supunem unei formule literar-publicistice venite de-a gata. O formulă bătătorită, asemănătoare celor prin care viaţa la sate e înfăţişată ca o lungă înşiruire de bunici sfătoşi, iar realitatea din România ca o perpetuă sîrbă cu flăcăi vîrîţi în iţari şi fete strînse în catrinţe. Adevărul e că acest Crăciun nu e nici vesel, nici trist. El e un Crăciun de tip românesc. Un Crăciun, adică, al unor oameni care, indiferent de avere, de salariu, de inteligenţă şi cultură, de necazuri şi bucurii găsesc răgazul de a-l sărbători. Privind foiala din această săptămînă, ne-am putut da seama cu toţii că fiecare român s-a străduit să aibă ceva pe masă pentru momentul sărbătorit de toţi creştinii. Se spune că pentru om petrecerea e înainte de toate o chestiune de trăire sufletească. Oricît de frumos, oricît de strălucitor ar fi în jur, dacă sufletul omului nu e în sărbătoare, nimic nu-l poate face să petreacă. Acest adevăr de psihologie umană îşi găseşte deplină concretizare în cazul românilor. Am rezistat prin vremi, la răscruce de imperii, pentru că întreaga noastră credinţă s-a ascuns în suflet. Pentru a ne-o dovedi, n-am avut nevoie de catedrale măreţe. Ne-a fost suficientă credinţa de suflet, pîlpîind acolo, timp de veacuri, fără să se stingă, ca o lunînare ocrotită în palme de tăioşenia vîntului. Această capacitate de sărbătoare interioară a făcut ca, în ciuda interdicţiilor puse de regimul comunist, Crăciunul să fie petrecut de toţi românii timp de aproape cinci decenii. Dictatura a putut închide biserici, a putut asupri preoţi, a putut interzice mersul la slujbă. N-a putut opri însă sărbătoarea din sufletul românului. N-a putut pătrunde pînă acolo unde se desfăşura plenar, cu lumini multicolore, cu brazi împodobiţi, cu Moşi tradiţionali, Crăciunul sufletesc al fiecăruia. Nu s-a născut forţă pe lume ca să poată interzice românului Crăciunul interior.

Un asemenea Crăciun îl sărbătoresc şi acum românii. Desigur, viaţa e cum nu se poate mai grea. Naşterea lui Iisus simbolizează naşterea speranţei, a speranţei de mai bine, de mai frumos. Or, tocmai acum, de Crăciun, românii sînt lipsiţi de orice speranţă. Nu ştiu ce le va aduce anul următor. Totul pluteşte în confuzie. Totul e împotmolit într-o băltoacă grea. Străbatem cu toţi un tunel la capătul căruia nu e nici o luminiţă. Cu toate acestea, fiecare român va sărbători cum se cuvine acest Crăciun. Va uita, pentru o clipă, necazurile cotidiene. Va uita că preţurile sînt mari. Va uita că străzile, casele, sînt cernuşii. Va uita că nu e căldură. Va uita că mîine ar putea fi şomer. Va uita că politicienii nu se gîndesc la ei. Va uita că cei de la putere i-au făcut promisiuni deşarte. Va pune între paranteze viaţa amărîtă din jur. În spaţiul pe care fiecare şi-l va realiza astfel, va sărbători cu ai lui Crăciunul românesc. Sub puterea sărbătorii din suflet, puţinul de pe masă se va transforma într-un ospăţ îmbelşugat. Sub puterea sărbătorii din suflet, iradiind pînă departe, asemenea Pruncului sfînt, totul în jur i se va părea frumos, măreţ. Va vedea nu numi prezentul, dar şi viitorul în culori sărbătoreşti. Mirajul va dura puţin. Dar va fi. Dar îşi va spune cuvîntul. Şi de dragul lui refuzăm să scriem un articol lăcrimos despre Crăciun. De dragul petrecerii din suflet, vom pune şi noi între paranteze asprimea condeiului şi ne vom îmblînzi sărbătoreşte glasul, urînd cititorilor noştri: Crăciun fericit! Crăciun românesc fericit!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro