Ion Cristoiu: Credeţi că o controversă de acest gen despre Războiul din Ucraina ar fi posibilă azi?

De mai multe ori am vrut să renunţ la lectura romanului Shirley de Charlotte Brontë. Mai întîi pentru că ediţia folosită de mine e o carte tipărită cu litere mici. Editura Univers, din 1974,  pentru care a tradus romanul D. Mazilu (nici acum n-am aflat dacă are vreo legătură cu Dumitru Mazilu, nefericitul om al americanilor,  care a încercat Lovitura de stat din 12 ianuarie 1990), a făcut economie de hîrtie, altfel nu-mi pot explica gîndul de a scoate într-un singur volum un text pentru care şi două volume era puţin. Aşa se face că ediţia de pe masa mea de lucru are aproape 700 de  pagini scrise mărunt. Ai impresia că au fost tipărite de chiar Charlotte, cea care scria  mărunt- mărunt ( un manuscris din expoziţia deschisă în Brontë  Parsonage Museum din Haworth) cu un creion pitic pe o bucată de hîrtie ca să facă economii. Vine apoi ambiţia autoarei de a se abate de la firul poveştii pentru a face lungi şi plicticoase ocoluri prin consideraţii filosofice, morale, psihologice. Raportată la valoarea estetică ambiţia nu strică, dar nici nu adaugă. Din motive ţinînd de inspiraţie autoarea exagerează postura naratorului omniscient, pînă acolo încît pare un efort de a depăşi proza de tip Balzac. Nu în ultimul rînd mă îmboldeşte să renunţ amînarea iritantă a intrării în istorisirea propriu-zisă. Şi cu toate acestea încă nu renunţ la lectura romanului. Motivul stă nu numai în încăpăţînarea de a concretiza la creaţie ceea ce Ginghis Han folosea la năvăliri şi anume vorba Lucrul bun e doar lucrul terminat, dar şi în informaţiile de istorie date de roman. Acţiunea se petrece în perioada 1811-1812. Potrivit istoricilor,  sînt anii în care Anglia se războieşte cu Napoleon. Napoleon instituise embargo pe produsele englezeşti pe pieţele continentului. Am putea compara la o adică pe Napoleon cu Putin. Sancţiunile franceze afectează grav economia Angliei. Scrie Charlotte Brontë în roman:

„Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din Istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără nici un preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărîmă de pîine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă.

«Ordinele ministeriale», provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshireului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, avînd stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani.”

 La vremea respectivă, aşadar, Anglia era în război economic cu Franţa, aşa cum Occidentul e  acum în război economic cu Federaţia Rusă. Şi atunci, ca şi acum,  se punea problema dacă Anglia va rezista în acest război economic, mai ales că tensiunea socială crescuse ameninţător.

 Anglia din roman şi Occidentul din realitatea de azi diferă ca de la cer la pămînt. În roman apare un personaj – şi nu unul oarecare, ci un personaj central – domnul More, industriaş, care-l admiră pe Napoleon şi îl înjură pe Wellington. Apare însă  şi un fan al lui Wellington, Reverendul  Matthewston Helstone   – astfel că romanul îşi poate permite relatarea unei controverse publice:

„Helstone rămînea un tory cu principii statornice (existau şi tories în zilele acelea), iar Moore era un whig. Înverşunat – whig cel puţin în ce priveşte opoziţia faţă de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; şi numai în privinţa aceasta îşi exprima el cît decît o părere asupra politicii britanice, îi plăcea să-l scoată din sărite pe Helstone mărturisindu-şi credinţa în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia şi Europa în legătură cu neputinţa eforturilor de a-i rezista acestuia şi exprimîndu-şi cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar şi să ajungă singurul stăpînitor.

 Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris şi de venetic şi că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorinţa de a-l bate cu vergile. Cînd ceata coti pe şoseaua dinspre Stilbro', dădu piept cu un vînt destul de puternic; ploaia îi biciuia în obraji. Moore îşi stîrnise însoţitorul şi mai înainte, dar acum, înviorat de vîntul aspru şi poate iritat de burniţa pişcătoare, începu să-l necăjească.

 – Te mai bucură veştile din Peninsulă (Adică din Peninsula iberică, unde Wellington lupta împotriva lui Napoleon, Peninsula fiind un fel de Ucraiana de azi – n.n.), întrebă el.

– Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.

– Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?

– Cum adică?

– Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn şi inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franţuz pe care vreţi să i-o aduceţi?

– Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareşalii lui Bonaparte în mare, în ziua cînd va catadicsi să ridice braţul.

– Dar, stimate domn, nu se poate să vorbeşti serios.

 Mareşalii lui Bonaparte sunt oameni mari, care acţionează sub îndrumarea unei minţi superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîţi tamburi-majori anoşti există pe lumea asta, şi mişcările lui lente de manechin sunt şi mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranţi.

– Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentant al unei naţiuni puternice, hotărîte, cinstite şi cu scaun la cap.

– Cauza dumitale bună, pe cît înţeleg eu, este pur şi simplu readucerea nevolnicului şi scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de ruşine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaş tîmp la minte, care acţionează pentru un fermier încă şi mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremaţia victorioasă şi geniul invincibil.

– Împotriva legitimităţii stă aliniată uzurparea; împotriva modestei, simplei, dreptei şi vitezei rezistenţe faţă de asuprirea brutală stă aliniată ambiţia de a poseda, lăudăroasă, cu limbă înfurcată, egoistă şi trădătoare.

 Dumnezeu să-i apere pe cei drepţi!

– Dumnezeu îi apără adeseori pe cei puternici.”

Presupunînd că pentru englezii de azi Napoleon de pe vremuri ar fi Vladimir Putin, iar Wellington, Boris Johnson, vă imaginaţi o controversă de acest gen în Marea Britanie?