Ion Cristoiu: Cum am vrut să lansez un ziar net diferit de Evenimentul zilei

Colaboratorul meu de la BAR a trecut pe la mine pentru a pune la cale PDF-izarea comentariilor publicate de subsemnatul în ziarul Naţional. Am debutat la Naţional chiar din primul număr al ziarului, pe 16 iunie 1997, cu textul La o revenire, şi am încheiat colaborarea pe 17 martie 1998, cu textul La o despărţire.

Despre primul text nu sînt sigur că nu l-am republicat. Trebuie să caut în foldere. Despre al doilea sînt sigur că nu. Fac asta acum, deoarece, trimis de colaborator, textul mi se pare un document nu numai pentru Istoria mea, dar şi pentru Istoria Presei:

„Punct şi de la capăt – de Ion Cristoiu

LA O DESPĂRŢIRE

În 16 iunie 1997, odată cu apariţia cotidianului «Naţional», mă întorceam în lumea hîrtiei tipărite în ipostaza de analist politic. Cum lipsisem din presa cotidiană aproape cinci luni, s-a spus, la vremea respectivă, c-am revenit în presă. În realitate, n-a fost vorba de o revenire. Sau, ca să fiu mai precis, a fost vorba de o revenire în presă cu o singură mînă: cea cu care scriu tot ce-mi trece prin cap. Adevărata revenire ar fi însemnat asumarea ipostazei de om care concepe şi conduce un ziar. N-a fost cazul relaţiei mele cu «Naţional». De-a lungul a zece luni, cît a durat scrisul meu zilnic în acest colţ de pagină, a circulat credinţa potrivit căreia adevăratul conducător al ziarului aş fi eu, redactorul-şef al cărui nume este tipărit, Gheorghe Voicu, rezumîndu-şi rolul la cel de simplă marionetă. Nimic mai fals decît această credinţă. «Naţionalul» a fost conceput şi condus, chiar de la primul număr, de fostul meu colaborator Gheorghe Voicu. Raporturile mele cu ziarul s-au limitat la scrierea şi publicarea unui editorial zilnic, sub titlul de rubrică: «Punct şi de la capăt». N-am avut nici un cuvînt de spus şi nici n-ar fi fost nevoie în construcţia gazetei, în decizia de apariţie a unui articol, în mişcările de personal. Toate au aparţinut redactorului-şef. Cea mai bună dovadă o constituie faptul c-au fost momente cînd între editorialul meu şi conţinutul unui număr s-au întregistrat contradicţii, ba chiar şi conflicte. Oricît m-am străduit, legenda n-a putut fi însă spulberată. Am fost pus în situaţia stînjenitoare de a fi mustrat pentru apariţia unui articol critic împotriva cuiva sau, dimpotrivă, felicitat pentru o lovitură publicistică dată de «Naţional». Această credinţă a fost nu numai nedreaptă pentru talentatul gazetar care e Gheorghe Voicu, dar şi jignitoare pentru mine, cel care l-a descoperit.

A venit, cred, timpul să pun capăt acestei ambiguităţi păguboase atît pentru ziar, cît şi pentru mine. Trustul de presă Cotidianul Press mi-a lansat oferta de a realiza, în cadrul unui contract de management editorial, o nouă formulă a cunoscutei gazete «Cotidianul». Asigurat, printr-un contract ferm, de totala independenţă politică şi publicistică în orientarea ziarului, în conducerea redacţiei, am acceptat oferta. Se înţelege de la sine că, odată cu funcţia de director al «Cotidianului», mi-o voi asuma şi pe aceea de editorialist al jurnalului. În consecinţă, prin acest articol, semnificativ intitulat «La o despărţire», colaborarea mea cu «Naţional» încetează. Au cîntărit, în această decizie de a prelua conducerea unui ziar, decizie destul de dificilă, deoarece presupune să părăsesc pereţii căptuşiţi cu cărţi ai bibliotecii, mai multe argumente. A fost mai întîi tentaţia, la care rezistă cu greu un jurnalist ca mine, avînd deja aproape 30 de ani de făcut şi condus gazete, de a concepe şi administra un ziar. În acest timp, de un an, cît mi-am limitat prezenţa în presă la iscălirea unui editorial sau la realizarea unei emisiuni TV, mi-am dat seama că un jurnalist se poate exprima deplin doar prin realizarea unei publicaţii. Ceva din fiinţa lui se află nu numai în editorialul scris zilnic, dar şi în profilul gazetei pe care o conduce, în selecţia ştirilor şi articolelor, în grafica publicaţiei. Aş putea spune că un conducător de gazetă se exprimă pe sine însuşi pînă şi în fatala greşeală de corectură. Cred că noua formulă a «Cotidianului», pe care-mi propun s-o lansez după un timp de pregătire, mă va exprima.

Un alt argument decisiv l-a constituit o ambiţie secretă. Succesul comercial enorm înregistrat de «Evenimentul zilei» încă de la apariţie, acum şase ani, a făcut ca această formulă de jurnal să devină o modă în presă. Mi-am dat seama, parcurgînd publicaţiile din ultimul timp, că s-ar putea lansa şi o formulă net diferită de cea a «Evenimentului zilei». O formulă anti-Cristoiu, dacă mă gîndesc, riscînd să par lipsit de modestie, că moda de acum a pornit de la formula lansată de mine cu şase ani în urmă. Deşi ar putea să pară paradoxal, m-am gîndit să pornesc, prin noua formulă a «Cotidianului», o bătălie cu mine însumi. E vorba de un ziar care să micşoreze spaţiul ştirilor şi al articolelor senzaţionale, al titlurilor-bombă în favoarea spaţiului dedicat materialelor mai substanţiale, aprofundării unui eveniment sau a unui subiect. Pariul e riscant. Cititorul autohton, brav locuitor la Porţile Orientului, nu-i obişnuit cu asemenea formulă, valabilă mai degrabă în Occidentul care n-a stat timp de secole sub influenţă turcească. S-ar putea ca formula la care mă gîndesc să n-aibă succesul comercial al celei ce domină azi presa românească. Fie şi de dragul unei experienţe, cred, totuşi, că merită riscul.

Se înţelege că în noua formulă a «Cotidianului» îşi va găsi locul şi editorialul meu. Un timp, cît va dura pregătirea noii formule a ziarului, cititorii nu vor avea posibilitatea de a se întîlni în fiecare zi cu scrisul meu. Le dau întîlnire peste cîtva timp, în «Cotidianul».

Primul meu editorial din «Naţional» se numea «La o revenire». Cel de azi, ultimul din «Naţional», poartă titlul «La o despărţire». Spre deosebire de primul, acest ultim editorial n-are nevoie de o expunere a principiilor sub care stă activitatea mea de analist şi de făuritor de gazete. Mutînd din «Naţional» în «Cotidianul» editorialul, nu înseamnă că pe drum se va pierde ceva din intransigenţa mea faţă de putere, faţă de politică, faţă de tot ceea ce mă înconjoară. De aceea, am toată îndreptăţirea să spun cititorilor mei: «La revedere, pe curînd!»”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro