Ion Cristoiu: Cum era fentată Moscova de regimul Ceauşescu în chestiunea Mareşalului Antonescu

1. M-am apucat de Actul de acuzare în Procesul Antonescu, citit în şedinţa publică a Tribunalului Poporului luni, 6 mai 1946.

Curios lucru!

Deşi m-am ocupat mult de Mareşal, de 23 august 1944, de Procesul Lotului Antonescu, n-am citit pînă acum Actul de acuzare. De fiecare dată cînd a venit vorba de Proces, am sărit peste acest Document. Îl socoteam pur şi simplu o prostie. Ce prostie pentru un istoric să nu ia în seamă un Document pe motiv că e o prostie!

Pe măsură ce-l citesc, îmi dau seama cît de mult am greşit ocolindu-l.

Actul de acuzare pare mai degrabă un editorial semnat în Scînteia de Silviu Brucan, pe numele său mic Tache, decît un text juridic prezentat ca Act de acuzare într-un Proces de o asemenea importanţă.

Nota de document propagandistic e dată de:

a) Folosirea excesivă a cuvintelor tari, violente, demne de un miting al Sindicatului Comunist la o Fabrică de dulciuri decît de un Act de acuzare. Mareşalul e astfel:

„Trădătorul Ion Antonescu“, „Călăul Ion Antonescu“, „Criminalul Ion Antonescu“.

b) Vînturarea de fraze gazetăreşti stupide în găunoşenia lor absolută:

„Călăul Ion Antonescu este plin de sîngele nevinovat al sutelor de mii de fii de ţărani şi orăşeni trimişi în mod criminal la moarte în războiul absurd contra URSS-ului“

c) Înfăţişarea drept infracţiuni juridice a unor acte politice, semnate de orice şef de stat, cum ar fi declanşarea Războiului împotriva URSS, Alianţa cu Germania, Declaraţia de război făcută SUA.

d) Amestecarea unor momente şi perioade despărţite iremediabil. Ion Antonescu e acuzat de abdicarea Regelui Carol al II-lea şi de guvernarea legionară şi de regimul militar dintre ianuarie 1941-august 1944.

e) Transformarea în delicte a actelor omeneşti :

Nicolae Mareş e acuzat că a luat parte „la expunerea politică făcută de Corneliu Codreanu, care s-a arătat categoric partizan al unei politici externe a ţării alături de Germania hitleristă“.

2. Drum prin oraş, pe la 12. Remarcînd tot mai nuanţata apropiere a Centrului istoric de un spaţiu al Crîşmelor (ceva în genul zonelor de profil din alte mari oraşe ale lumii: Londra, Dublin), intru într-un anticariat de pe străduţa care dă în Marele Bulevard.

Nu e un anticariat în temeinicia cuvîntului (n-are cărţi vechi, n-are atmosferă, n-are, îndeosebi, anticarul iscusit la Cărţi), ci mai degrabă o prăvălie de cărţi la mîna a doua (nu de mîna a doua, Doamne fereşte!). Sectorul consacrat Istoriei (două dulapuri) găzduieşte cărţi în engleză şi română, puse alandala. Cumpăr:

Un soi de album despre secolul XX, vol. 4 şi 8 din Cronica ilustrată a lumii, o culegere de documente din istoria Conservatorismului în România şi un mixt de articole despre Istoria Bucureştiului. (De două ori, cred m-a oprit pe aleile de la Bibliotecă o tînără gravidă, recomandîndu-se muzeograf aici şi insistînd să trec pe la muzeu, lucru de care mi-am amintit acum împreună cu amănuntul că n-am dat curs invitaţiei sale).

Pe raftul de jos, descopăr cele trei volume ale lucrării colective România în cel de-al doilea război mondial, scoasă în decembrie 1989 de un colectiv avînd în frunte pe Ilie Ceauşescu. Despre lucrare vorbeşte generalul Ioan Talpeş în memoriile sale. Nu poate fi înţeleasă fără a convoca amănunte despre una dintre şmecheriile folosite de istorici înainte de căderea comunismului. Primul volum, de exemplu, abordează, printre altele, Campania din est a Mareşalului Antonescu.

Înainte de 1989, Campania din Est, ca şi guvernarea antonesciană erau domenii tabu. Dacă se scria despre perioada 1941-1944, limbajul nu se deosebeau prea mult de cel al acuzatorilor publici la Tribunalul Poporului din mai 1946. Cu acceptul tacit al Autorităţii, cărţi cît de cît ştiinţifice pe această temă se publicau sub egida unor instituţii cărora li se conferea protecţia de cercetare academică. Unul dintre aceste instituţii era Institutul de Istorie militară, condus de Ilie Ceauşescu. Primul volum, România în cel de-al doilea război mondial dezvăluie strădania de a publica date şi documente despre Campania din Est fără a risca bombănelile Moscovei care-şi asumase, cu de la sine putere, postura de supraveghetoare a fascismului mai mult sau mai puţin resurescitat.

3. Pe un raft din dulapul cu volume în lucru (de citit sau de fişat), deasupra raftului cu cărţi despre Cuba lui Fidel Castro, stau una lîngă alta cărţile prevăzute lecturii pentru Istoria literaturii proletcultiste. Am simţit nevoia ca, ici-colo, să plantez unele adăugiri dictate, printre altele, şi de imposibilitatea de a le consemna la vremea respectivă.

Primul din şirul care aşteaptă asemenea unei garnituri într-o haltă semnalul de plecare e romanul lui Petru Dumitriu Drum fără pulbere.

Mă apuc să-l citesc.

Cărţoiul are nici mai mult nici mai puţin decît 666 de pagini. A fost de dat la cules în aprilie 1951. Lucrările la Canal au început în vara lui 1949. Petru Dumitriu mărturiseşte o viteză de apreciat în materie de romane. I-a fost de ajuns doar un an pentru documentare, scriere şi stilizare.

Destul de curios sentimentul cu care mă apropii de romanul lui Petru Dumitriu. În cadrul corvoadei care a fost pregătirea Istoriei proletcultismului, am citit dîmburi întregi de maculatură. De fiecare dată, m-am grăbit să dau gata romanul, nuvela, culegerea de poezii sau de proză, activîndu-mi lectura rapidă, de tip fotografiere, a paginii. Altfel abordez însă Drum fără pulbere. Credinţa că romanul e produsul unui mare prozator, cel mai mare romancier al tuturor timpurilor româneşti, mă constrînge să-l parcurg atent, cu creionul în mînă.

N-am motiv să regret acest mod de abordare.

Cînd vine vorba de peisaje, de portrete ale eroilor neutri, de atmosferă, Petru Dumitriu e imbatabil.

Descopăr plăcut surprins şi transcriu, la fel, secvenţa furtunii din stepă, conturată cu talentul lui Petru Dumitriu la fixarea zgîlţîielilor naturii:

„Un fulger verde ca pucioasa, copac scheletic de flăcări lega o clipă norii şi pămîntul. Peste faţa mlaştinei trecu un freamăt, ierburile pe jumătate înnecate se cutremurară, papura se clătină foşnind. Venea o pală de vînt. Se vedea departe pe stepă cum înaintează un zid înalt, galben. Din el porneau înainte limbi şi trîmbe de praf şi nisip. Iar îndărătul lui sclipeau cu lumina lor otrăvită fulgerele, şi se rostogolea fără încetare, bubuind, glasul furtunii“.

Trecînd de aceste bijuterii memorabile, ajung însă, din nefericire la esenţa romanului:

Acţiunea duşmanului de clasă pentru a opri măreaţa construcţie hrănită de entuziasmul ardent al comuniştilor.

Şi aici sentimentul meu e ciudat.

Intriga propriu-zisă e absurdă (Ditamai şantierul, de care răspunde direct Guvernul şi Partidul, suminat de un fost colonel şi acela penibil!), clişeele realismului socialist abundă şi scrîşnesc în măsele. Numai că în descrierea lumii prin care circulă negativii se vede imediat gheara leului.

Drum fără pulbere e un munte de steril din a cărui trecere prin sita de bucătărie ai şansa să scoţi un pumn de aur.

Merită efortul?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro