Ion Cristoiu: Cum se iluzionau tinerii în decembrie 1989

O audiere stranie. Cu lectura Stenogramelor redactate de Comisia senatorială de investigare a Evenimentelor din decembrie 1989 ajung la audierea Cristinei Ciontu, din 9 noiembrie 1994. Cristina Ciontu e tînăra care stă lîngă Ştefan Guşe în Noaptea generalilor, caseta despre faptele şi vorbele lui Ştefan Guşe şi Iulian Vlad în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989. Cînd generalul întreabă Cine ştie ruseşte?, Cristina Ciontu ridică două degete. Ea vorbeşte la telefon cu misteriosul personaj care se oferă să dea ajutor militar României lovite de terorişti. La ora audierii, Cristina Ciontul era doctoriţă, în vîrstă de 28 de ani. În Noaptea generalilor, are, aşadar, 23 de ani. Întreaga audiere respiră o atmosferă stranie. Invitata e reticentă, ba chiar rebelă în faţa Comisiei. Refuzul de a spune mai mult decît trebuie e motivat prin nevoia ei de a uita ce s-a petrecut cu ea în zilele Revoluţiei:

„Eu vă spun, am o memorie vizuală cam slabă şi trecînd atîta timp – eu am avut o perioadă în care am dorit să uit toate astea – dv. acum mă forţaţi să mi le aduc aminte, după ce am vrut să şterg cu buretele.

Dl.Valentin Gabrielescu: De ce să le ştergeţi, că sînt evenimente importante?

Dna. Ciontu Cristina: Mi s-a făcut lehamite!”

Remarc înainte de toate din lectura Stenogramei iluzia împărtăşită de studenta de pe atunci, dar şi de colegii cu care ea intrase în sediul CC, că au misiunea istorică de a supraveghea pe generali ca să nu instaureze o dictatură militară:

„Deci, eu am intrat în clădirea aceasta pe la prînz, deci imediat după ce s-a intrat în clădire pe 22 decembrie 1989. Am intrat cu intenţia să acord ajutor unor persoane suferinde, eu sînt medic, pe vremea aceea eu eram studentă încă, dar sînt capabilă să acord un ajutor, şi mă rog în vîltoarea evenimentelor am rămas pînă după amiază, spre seară, cînd a început să se tragă.

Ulterior am rămas în continuare mai ales că ne strînsesem vreo 5 sau 6 studenţi care ne hotărîsem noi să nu lăsăm nimic să treacă fără să vedem noi, Teama noastră era să nu se instaureze o dictatură militară. Asta era în mintea noastră în acele momente.”

E mai mult decît semnificativă credinţa oamenilor simpli din decembrie 1989 că ei sînt Poporul atotputernic, că ei trebuie să vegheze la păstrarea idealurilor. E iluzia celor care postează pe facebok de dimineaţă pînă seara, încredinţaţi că zicerile lor influenţează mersul Istoriei. Fac gazetărie de 55 de ani. Demult mi-am pierdut iluzia că scrisul meu influenţează. Iluzia oamenilor simpli că ei l-au răsturnat pe Nicolae Ceauşescu se dezvăluie şi în luarea cu asalt a Balconului CC sau a Studioului 4, pentru a-şi da cu părerea. O voinţă comică despre care am scris în eseul Conul Leonida în decembrie 1989.

*

Ce înseamnă credinţa. Film la tv despre războiul sufragetelor americane din timpul Primului Război Mondial pentru dreptul de vot acordat femeilor. M-au uimit:

a. Înverşunarea acestor femei de lume bună în realizarea unui ideal fără nici o legătură cu condiţia lor individuală. Se lasă bătute de binecunoscuţii cetăţeni patrioţi, valabili peste tot în lume, nu numai în proza lui Caragiale, fac închisoare pe nedrept, stau la poarta Casei Albe pe frig şi ploaie pentru a demonstra în favoarea dreptului la vot. Fapte deosebite, de care e responsabilă doar credinţa. Cel puţin mie îmi amintesc de un articol din presa interbelică despre ilegalistele comuniste duse la închisoare, a căror demnitate îl uluia pe autor.

b. Abuzurile comise de autorităţile americane în lupta pentru sugrumarea mişcării sufragetelor. Se întîmpla asta în anii Primului Război Mondial. Dacă America ar fi fost România de azi şi dacă la vremea respectivă ar fi fost o Superputere zisă şi a democraţiei, mai mult ca sigur la Washington ar fi venit în grabă de Stăpîn vreun slujbaş.

*

Fascinaţia exercitată de Napoleon. Am reuşit să descarc de pe Internet filmul Waterloo, al lui Serghei Bondarciuk. De la prima secvenţă, cea debutînd cu încălţările care mers sacadat pe marmura de la Fontainbleau, simţi că eşti în faţa unei capodopere. Ca şi în cazul lui Petru Dumitriu, Bondarciuk reuşeşte ceea ce pentru mulţi e imposibilul:

Unirea în aceeaşi operă a psihologicului cu superproducţia.

Napoleon, cel puţin, am văzut pînă acum doar cîteva minute din film, e un personaj fascinant tocmai prin umanizare. Cred că regizorul a pariat pe seducţia aparte exercitată personal de Napoleon asupra celor din jur, asemănătoare cu cea exercitată de Hitler. Secvenţa definitorie e cea a primei întîlniri dintre Ney şi Împăratul după debarcarea pe pămîntul Franţei. Trecerea lui Ney de partea noii orînduiri, după ce-i făgăduise grasului de Ludovic al nu ştiu cîtelea că-l va aduce pe Napoleon într-o cuşcă de fier îşi are explicaţia atît în părăsirea lui Ney de către soldaţi, cît şi în confruntarea psihologică, pe deplin cîştigată de Napoleon din clipa cînd riscă totul strigîndu-le soldaţilor:

Sînt Împăratul vostru!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro