Ion Cristoiu: Cum se va transforma democraţia în prostocraţie

Alegerile din 6 decembrie 2020 au adus la putere, după mai bine de un deceniu de guvernare PSD, o Coaliţie de Centru Dreapta, alcătuită din PNL, USRPLUS şi UDMR. Schimbarea de regim îşi are mai multe cauze, dintre care se cuvine a menţiona neapărat prăbuşirea internă şi internaţională a PSD şi voinţa lui Klaus Iohannis de a avea şi Parlamentul Meu.

Aşa cum mulţi comentatori au observat, în Istoria postdecembristă, e a doua oară cînd la Putere vine o Coaliţie de Centru Dreapta. Prima Guvernare a unei astfel de Coaliţii a fost cea dintre 1996 şi 2000, alcătuită din CDR, PD, UDMR.

A fost un dezastru.

Şi despre asta spun nu numai Istoricii clipei şi Istoricii pur şi simplu, dar şi – dacă nu mai ales, rezultatele alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 2000:

– PDSR a obţinut majoritatea parlamentară şi Preşedinţia şi o guvernat fără probleme pînă în 2004.

Partidele care au alcătuit coaliţia au fost pur şi simplu clătinate din temelii.

PNŢCD a ratat intrarea în Parlament.

PD a obţinut 9% din voturi.

PNL a obţinut 8%.

Pe toată perioada Guvernării CDR, PD, UDMR, am scris şi am publicat zilnic editoriale la Evenimentul Zilei, Naţional, Cotidianul, Azi.

De la începutul Guvernării PNL, USRPLUS, UDMR am scris zilnic editoriale şi le-am publicat pe cristoiublog.ro. Am comentat activitatea coaliţiei la TVR şi în Jurnalul meu video.

Revăzîndu-mi comentariile dintre 1996-2000 mi-am dat seama c-am pierdut timpul scriind comentarii despre Coaliţia PNL, USRPLUS, UDMR. Ar fi fost de ajuns să republic multe dintre comentariile despre Coaliţia CDR, PD, UDMR.

Asemănarea dintre cele două Guvernări de Dreapta, în materie de slăbiciuni, erori, infantilism e uluitoare.

Aşa cum o dovedeşte comentariul de mai jos, publicat de mine în Cotidianul din 19 mai 1999.

„PNŢCD va înainta Parlamentului, spre dezbatere şi votare, proiectul Legii privind limitarea temporară a accesului la demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist. Devenit ţel al vieţii şi activităţii deputatului Mihai Grigoriu, proiectul se bucură de sprijinul întregii conduceri a PNŢCD, care vede în această iniţiativă parlamentară un nou prilej de eroice bătălii în presă şi-n politică. Au trecut zece ani de la prăbuşirea comunismului. A propune acum o lege vizînd trecutul unor persoane e o aberaţie care nu merită osteneala s-o spinteci polemic. E suficient, de altfel, pentru a o spulbera să precizăm că ea se află în conflict cu Rezoluţia 1096 a Consiliului Europei, care denunţă categoric tentativele de a limita unor persoane dreptul de a ocupa funcţii publice sau de a fi alese pentru apartenenţa lor la structurile partidului comunist. Adoptînd această Rezoluţie, Consiliul Europei a plecat de la principiul că astfel de încercări încalcă grav statul de drept.

Dacă legea nu merită nici măcar osteneala unei polemici, în schimb ideea PNŢCD de a o promova trebuie comentată niţel. Aceasta deoarece noua iniţiativă ţărănistă ne oferă explicaţia dezastrului în care a ajuns România după doar doi ani şi ceva de guvernare PNŢCD. Primul lucru izbitor în această iniţiativă este discrepanţa dintre realitatea economică a ţării şi preocupările principalului partid al coaliţiei majoritare. Mai mult ca niciodată, ţara are nevoie, pentru a evita dezintegrarea economică şi politică, de măsuri legislative în domeniul economic. Ţărăniştii par a trăi într-o altă lume. Pe ei nu-i neliniştesc blocajul financiar, creşterile neîncetate ale preţurilor, prăbuşirea băncilor, falimentarea COMTIMP, corupţia generalizată, pretenţiile antinaţionale ale minorităţii maghiare. Îi preocupă ca nu cumva un activist PCR la nivel local să candideze şi să poată deveni primar într-un sat pierdut în creierii munţilor. Gîndul că la Cocîrlaţi sau la Stîna din Deal ar putea deveni primar, graţie autorităţii de bun gospodar, recunoscute de săteni, un fost preşedinte de CAP sau un fost secretar de partid pe SMT, îi face să nu doarmă. Neliniştiţi de această perspectivă, ei sînt gata să sacrifice timpul preţios al Parlamentului pentru discutarea şi votarea unei legi care să-i interzică unui fost activist mărunt din sat dreptul de a candida la funcţia de primar.

Această prăpastie dintre nevoile dramatice ale ţării şi obsesiile partidului de guvernămînt nu e nouă. Din noiembrie 1996, de cînd au ajuns în fruntea ţării, pentru că românii luaseră în serios fiţuica numită Contractul de două sute de zile, care s-a dovedit a fi, pînă la urmă, Contractul de două sute de ani, pentru că vreo două secole le-ar trebui ţărăniştilor pentru a îndeplini măcar una din făgăduielile respectivului manifest electoral, PNŢCD s-a remarcat prin lansarea şi susţinerea a tot felul de elucubraţii legislative, multe dintre ele lăsînd impresia că liderii partidului trăiesc nu în România vie, prezentă, ci într-o România mucegăită, acoperită de colbul trecutului.

Noua iniţiativă se referă la unul dintre cele mai importante domenii ale României postdecembriste: promovarea oamenilor în funcţii de răspundere. Dezastrul pe care-l traversăm îşi are cauza în introducerea drept criteriu al numirii sau alegerii unor persoane în anumite funcţii nu competenţa, ci elemente secundare, cum ar fi: ce- a făcut şi ce- a dres înainte de 1989, cît de neam e cu unul din fruntaşii PNŢCD, cît de tare a strigat în Piaţa Universităţii, cît de dibaci a dat din gură împotriva comunismului, cît scuipat a pus pe afişele electorale ale CDR înainte de a le lipi pe stîlpi.

Regimul Iliescu a avut proasta inspiraţie de a promova în funcţii tot felul de neisprăviţi numai pe criteriul că înainte de decembrie 1989 nu s-au afirmat prin nimic. Din faptul c-au tăiat frunză la cîini s-a tras concluzia c-au fost împotriva regimului Ceauşescu. Şi deoarece atitudinea faţă de fostul regim şi nu competenţa a reprezentat criteriul după care au fost numiţi miniştrii, prefecţii, directorii de întreprinderi, cîţiva ani buni după decembrie 1989, numeroşii specialişti au fost marginalizaţi, în timp ce tot felul de terchea-berchea s-au îndeletnicit cu ducerea ţării de rîpă. După alegerile din 1992, a intrat în funcţiune, drept criteriu al promovării, fidelitatea faţă de PDSR şi Ion Iliescu. A fost un nou moment în care criteriul de numire într-un post n-a avut nici o legătură cu profesionalismul, cu talentul, cu priceperea, cu inteligenţa. Dezastrul, marele dezastru, a venit încă o dată cu alegerile din noiembrie 1996. Deşi cei 15.000 de specialişti cu care ne tot ameninţa CDR s-au dovedit nişte simple fantome, totuşi noua Putere a trecut la o epurare masivă în aparatul de stat, în toate domeniile, după criteriul trecutului, fie comunist, fie pedeserist. În locurile eliberate au fost promovaţi diletanţi absoluţi, unii analfabeţi la propriu. Beneficiari însă de certificatul de a nu fi făcut nimic nici înainte de 1989, nici în anii regimului Iliescu. Această promovare cu orice preţ a incompetenţei crase, legendare, explică măreaţa catastrofă la care s-a ajuns în prezent. Nu există judeţ al ţării, nu există instituţie publică, nu există instituţie publică, nu există domeniu de activitate în care oamenii să nu se plîngă de diletantismul absolut al şefilor numiţi de noua Putere după orice alt criteriu decît cel al competenţei.

Se pare însă că PNŢCD a ajuns la concluzia că acest dezastru nu-i suficient de mare. De aceea, partidul a lansat proiectul de lege privind limitarea temporară a accesului la demnităţi şi funcţii publice, pentru cei care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist. Dacă legea se adoptă, atunci, potrivit prevederilor sale, numeroşi oameni competenţi vor fi demişi din funcţii sau lipsiţi de posibilitatea de a fi aleşi. Evident, vor fi atunci şi mai multe locuri libere în diferite instituţii, în Parlament, în fruntea primăriilor. Locuri pe care le vor ocupa, evident, proştii. În România se va trece astfel de la democraţie la prostocraţie. Să vezi atunci dezastru!”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro