Ion Cristoiu: De ce a fost neînfricat Nicolae Ceauşescu la Târgovişte

Mulţi publicişti şi istorici, ba chiar şi mulţi politicieni, au observat că Procesul de la Târgovişte l-a reabilitat pe Nicolae Ceauşescu.

De ce?

Răspunsul e mai mult decît interesant în materie de imagine publică.

Anterior lui 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a fost pentru mai toţi românii un portret. Un portret idealizat, dar un portret. Despre omul Nicolae Ceauşescu îndrăzneau să scrie – şi îndrăzneau, pentru că li se permitea – doar scriitori precum Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor. Toţi ceilalţi semnatari de ode se încadrau strict în numărul redus de cuvinte şi formulări: Un om între oameni, Geniul Carpaţilor, Înţeleptul Conducător. Oricît ar părea de straniu, Cultul personalităţii a făcut mult rău lui Nicolae Ceauşescu prin zidul de neîncredere ridicat între el şi români ca urmare a laudelor deşănţate. Lipsite de măsură nu doar prin frecvenţa halucinantă, dar şi prin exagerările groaznice, laudele aduse lui Nicolae Ceauşescu au dus la neîncrederea şi în calităţile reale ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem spune orice despre Nicolae Ceauşescu. Că a fost un comunist fanatic; că nu absolvise la vreme o facultate mai acătării; că era Dictator; că se implica în cele mai mărunte decizii, reluînd la nivel de şef de stat comportamentul chiaburilor din Scorniceşti. Nu putem spune că n-avea geniu politic, dar mai ales nu putem spune că era laş. Lumea se miră de bărbăţia dovedită la Tîrgovişte, de neînfricarea ce a uimit pe occidentali. Dar tot ea, Lumea, uită că Nicolae Ceauşescu a fost arestat pe bune şi condamnat chiar de tînăr. Cităm din Wikipedia:

„Procesul de la Braşov şi detenţia la Doftana

Cert este că în 1936 Ceauşescu era secretar regional al UTC şi încerca, împreună cu agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lîngă Târgovişte, încercînd să-i atragă pe membrii ei cu funcţii mai înalte în ierarhia comunistă. Întîlnirea a fost deconspirată de un informator al Siguranţei, Ion Olteanu, iar Ceauşescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) şi alţi comunişti. În cursul anchetei şi interogatoriilor separate, Ceauşescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidenţelor, activitatea subversivă. La sfîrşitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de Justiţie din Braşov, unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR. Ceauşescu a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare (doi ani pentru acţiunile propriu-zise şi şase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa curţii). El şi Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activişti comunişti condamnaţi. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceauşescu i-a întîlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroş şi apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol. Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende romanţate în jurul detenţiei la Doftana.

Eliberat la termen în 1938, Ceauşescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucît în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din Bucureşti. Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceauşescu a continuat întîlnirile cu Elena, profitînd de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi tratament stomatologic la Spitalul Militar. Transferat în 1942 la Caransebeş şi în 1943 la Văcăreşti, la terminarea detenţiei în 1943 nu a fost eliberat, în condiţiile în care generalul Antonescu se ferea să elibereze activişti comunişti ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduşi comuniştii. A fost eliberat la 4 august 1944.”

După decembrie 1989, în cadrul vastei Operaţiuni de nuanţă bolşevică de rescriere a trecutului, aceste realităţi din biografia lui Nicolae Ceauşescu au fost puse la îndoială. Folosite în cadrul Cultului personalităţii ca linguşiri mizere şi nu ca fapte adevărate, legendarizate pînă dincolo de orice limită a bunului simţ, aceste realităţi n-au mai fost acceptate de români ca adevărate chiar înainte de 1989. După 1989 aceeaşi ziarişti şi publicişti care contribuiseră la Cult au sărit în partea cealaltă, negînd cu mînie orice fapt eroic din trecutul lui Nicolae Ceauşescu. Pe fondul exagerărilor anterioare în privinţa arestărilor şi anchetărilor la Siguranţă, s-a ajuns să se susţină că tînărul Nicolae Ceauşescu n-a fost arestat şi condamnat la închisoare, că totul e o născocire a istoricilor în cadrul Cultului. Concomitent, după decembrie 1989, în cadrul campaniei de legendarizare propagandistică a interbelicului, Siguranţa a fost prezentată ca o instituţie de tip academic, alcătuită din intelectuali şi nu din brute bătăuşe, cum a fost în realitate. Prin urmare, bumbăcirea tînărului Nicolae Ceauşescu în subsolurile Poliţiei politice dintre cele două războaie a fost negată cu vehemenţă, ca rod al propagandei comuniste. Nicolae Ceauşescu avea la Târgovişte un trecut de ins neîmblînzit, de neînfricat în faţa statului ostil, de rebel în faţa anchetatorilor şi a judecătorilor consideraţi a fi ai statului burghez. La Tîrgovişte Nicolae Ceauşescu nu e deloc surprinzător în tot ceea ce face. Refuzul de a recunoaşte Completul de judecată nu era pentru el o noutate. O mai făcuse în tinereţe la Procesul de la Braşov, cînd se luase în gură cu judecătorii.

Articolul scris de Eugen Jebeleanu pentru Cuvîntul liber din 16 iunie 1936 a fost exploatat pînă la greaţă în anii de Cult al personalităţii. Eugen Jebeleanu a fost bombănit retrospectiv pentru elogiul adus tînărului neînfricat. Punînd între paranteze propaganda pro şi contra Ceauşescu se cuvine a reaminti că la vremea scrierii articolului respectiv Eugen Jebeleanu era un gazetar de Stînga şi mai ales un poet. Era practic imposibil la vremea respectivă (azi nu se întîmplă aşa ceva) să fii intelectual şi să nu te emoţioneze lupta pentru ideal a comuniştilor. Publicistul Eugen Jebeleanu ştia, spre deosebire de noi, postdecembriştii, ce însemna închisoarea arestul preventiv, bătăile la Siguranţă. Articolul său aparţine unui intelectual care tresărea la cutezanţa unui adolescent de a înfrunta Justiţia:

 „Ceauşescu are 19 ani (neîmpliniţi) şi este cizmar. Ceauşescu e un copil. Dar un copil cu o inteligenţă de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici şi vioi, două boabe de piper. Vorbeşte limpede, puţin prea repede, parcă voind să spună deodată tot ce ştie. Are nouăsprezece ani, dar a văzut şi a păţit ca pentru nouăzeci.

Bătaie? Ho-ho, şi încă cum!

Jandarmii nu se joacă.

O spune totuşi simplu, ca pe un lucru devenit firesc, schiţînd din cînd în cînd cîte un gest: trei degete unite, descriind cercuri, ca pentru rotunjimea frazelor.”

„Nu a împlinit 20 de ani (nici nouăsprezece) şi a fost şi el condamnat, în aceeaşi şedinţă de sîmbătă, la şase luni închisoare tot pentru ultraj.

Şi anume pentru că – la auzul pedepsei date lui Tarnovski – s-a adresat Consiliului, spunînd că se solidarizează cu camaradul său. Inimă tînără şi generoasă, să ne mirăm că i s-au mai dat şase luni de închisoare?

Va trece vara, va veni toamna şi îl va prinde şi lapoviţa. Ceauşescu cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simţi şi nu le va vedea, ca altădată, la el, la ţară.”

Diferă Nicolae Ceauşescu de la Târgovişte de Nicolae Ceauşescu de la Braşov?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro