Ion Cristoiu: De la Măreţul Plan stalinist de plantare a peste treizeci de miliarde de arbori la Măreţul Plan trumpist de construire a autostrăzii şi căii ferate Constanţa - Gdansk

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că presa românească nu e în stare  să apere interesele ţării în faţa celor americane, manifestându-se faţă de SUA mai slugarnic decât a făcut-o presa comunistă faţă de URSS, iar un exemplu este modul în care a relatat despre despre construirea căii ferate şi a autostrăzii dintre porturile Constanţa şi Gdansk.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Scriam în numărul anterior despre două momente interesante în băltoaca fără viaţă care a fost conferinţa de presă a lui Klaus Iohannis de la Cotroceni, ţinută marţi şi nu miercuri. Simt acum nevoia unei precizări de valoarea unei note de subsol dintr-un tratat academic. N-au fost două momente interesante. Au fost trei. Cel puţin pentru mine. Primele două au fost consemnate în ediţia anterioară a blogului. În această ediţie, îl consemnez pe al treilea.

E vorba de un dialog sub forma întrebare-răspuns:

<Tudor Curtifan, DCNews: În urmă cu cîteva zile, ambasadorul Statelor Unite a declarat sprijinul SUA pentru două proiecte de infrastructură. E vorba de o autostradă şi o cale ferată care vor lega portul Constanţa de portul Gdansk din Polonia. Sînt două proiecte care fac parte din Iniţiativa Celor Trei Mări, vor fi străbătute ţări din NATO şi din Uniunea Europeană, va fi legat practic flancul estic de flancul sudic, atît sau din punct de vedere civil cît şi militar. Întrebarea mea este care va fi sursa de finanţare a acestor proiecte şi orizontul de timp?

Klaus Iohannis: Sunt două mega-proiecte de infrastructură, care au fost discutate şi la întrunirea din 2018, care a avut loc exact în această sală aici la Bucureşti. Între timp s-au făcut paşi importanţi, s-au asociat camere de comerţ, s-a început construirea unui fond de investiţii şi eu cred că săptămîna viitoare, cînd vom avea de data aceasta o întrunire în format videoconferinţă vom face noi paşi în direcţia realizării acestor proiecte. Fiind proiecte foarte mari nu m-aş aventura să spun cam în ce interval de timp ar putea fi realizate, dar este important de înţeles că aceste proiecte sunt vitale pentru regiunea noastră, fiindcă ele vor face legătura pe axa nord-sud, care este de mare interes şi pentru ţara noastră şi eu voi pleda pentru paşi hotărîţi în direcţia realizării acestor două proiecte.>

Priceperea momentului reclamă un scurt istoric al tărăşeniei. Vineri, 9 octombrie 2020, a fost semnat la Washington un acord pentru finanţarea cu 8 miliarde de dolari a construirii reactoarelor 3 şi 4 ale Centralei nucleare de la Cernavodă.

România a cunoscut de-a lungul Istoriei sale relaţii cu o mare putere a clipei numite asimetrice de cercetători şi de propagandişti Prietenii de nezdruncinat pe vremuri şi parteneriate strategice mai nou. Specialiştii numesc o astfel de relaţie asimetrică, deoarece ea se întîmplă între o Mare Putere şi o Mică Putere. Aceiaşi specialişti semnalează pericolul mortal pentru Mica Putere de a fi, în această relaţie asimetrică, o mîrţoagă la căruţa Marii Puteri. Relaţii asimetrice a avut România cu Imperiul Otoman, cu Franţa, cu Germania lui Hitler şi cu URSS-ul lui Stalin. La vremea respectivă Marile Puteri cu pricina au fost alintate drept Soră mai mare sau Soră pur şi simplu, Franţa, de exemplu. După 1990, Sora Mai mare a devenit Partener strategic. Schimbarea poreclei n-a însemnat şi dispariţia problemei, a marii probleme cu care se confruntă o ţară precum România în cadrul unei relaţii asimetrice:

Posibilitatea de susţinere şi a intereselor proprii în confruntarea cu interesele Marii Puteri.

Această problemă s-a manifestat din plin în relaţia dintre România şi Germania în anii 1940 - 1944. A fost nevoie de încăpăţînarea lui Ion Antonescu pentru ca România să reziste încercărilor inevitabile ale Germaniei de a impune doar propriile interese.

Relaţia cu URSS a pornit dezastruos. Într-o primă fază, Marea Putere ne-a exploatat ca pe o colonie de mîna a doua. Treptat-treptat, după moartea lui Stalin, România, asemenea tuturor ţărilor din aşa-zisul lagăr socialist, a reechilibrat cît de cît relaţia, deşi mult timp, pînă la regimul Ceauşescu, URSS şi-a impus propriile interese.

Un rol însemnat în promovarea unei relaţii cît de cît echitabile îl joacă presa din ţara mică. În anii interbelici presa noastră, dependentă de capitalul naţional, nu s-a sfiit să susţină interesele româneşti în relaţia cu Franţa sau cu Anglia. Chiar şi în timpul Războiului, presa noastră, fără a fi antigermană, a tratat Germania ca un partener egal al României şi a reacţionat la derapajele Berlinului.

Pamfletul Baroane scris de Tudor Arghezi împotriva ambasadorului german la Bucureşti, Manfred von Killinger, a avut – se spune – acceptul lui Mihai Antonescu. Von Killinger începuse să fie un fel de Adrian Zuckerman al vremii respective. Se amesteca în politica internă, se purta arogant. Mareşalul era călcat pe nervi de un asemenea comportament. Nu e cazul lui Klaus Iohannis faţă de Adrian Zuckerman.

E presa noastră capabilă să apere interesele României în faţa intereselor americane?

Răspunsul e negativ.

Faţă de America presa noastră se poartă mai slugarnic decît presa comunistă faţă de URSS pe vremea lui Leonte Răutu.

Tărăşenia cu calea ferată şi autostrada dintre Portul Constanţa şi Portul Gdansk e un exemplu.

În cursul unei vizite la Washington, ministrul economiei, Virgil Popescu, a semnat cu secretarul Departamentului Energiei al SUA un acord interguvernamental pentru finanţarea cu 8 miliarde de dolari a construirii reactoarelor 3 şi 4 ale Centralei nucleare de la Cernavodă. Presa noastră s-a grăbit să ridice în slăvi generozitatea americană, prezentînd Acordul ca un document prin care America ne va da 8 miliarde de dolari ca să ne construim cele două reactoare.

Aşa, pe ochi frumoşi!

În realitate, e vorba de facilitarea de către SUA a unui împrumut de 8 miliarde de dolari de la Exim Bank (Banca de Import- Export a Americii). Evident, cu condiţia ca mari companii americane să primească de la noi comenzi pentru construcţie.

Unde e generozitatea?

Nicăieri.

Acordul, cîntat de ambasadorul american, face parte din campania electorală a lui Donald Trump. Preşedintele american şi-a făcut un temei de fudulie din realitatea că, bun negustor fiind, a adus companiilor americane multe comenzi de la aliaţii americani. Dînd o şapcă de un dolar a obţinut de la Klaus Iohannis pentru companiile americane o comandă de armament de cîteva miliarde de dolari

La Washington a fost şi ministrul Apărării. Aceasta a primit laude pentru că România se numără printre membrele NATO care au asigurat 2% pentru Apărare din Buget. Nu de dragul Apărării noastre ne-au mîngîiat americanii pe creştet, ci de dragul lor, mai precis al companiilor americane, de la care noi cumpărăm armament pe rupte.

Cu prilejul semnării, Adrian Zuckerman a declarat următoarele:

<Vom începe derularea unui nou proiect pentru România, împreună cu Polonia, pentru construirea unei autostrăzi şi căi ferate, care să lege Constanţa, de la Marea Neagră, cu Gdansk, de la Marea Baltică. Acest proiect de infrastructură va reprezenta un beneficiu uriaş pentru economiile României şi Poloniei, dar şi pentru economiile din regiune, ani buni de acum încolo>.

Imediat în presa noastră s-a declanşat un entuziasm isteric. Titluri precum Americanii ne construiesc cale ferată şi autostradă între Constanţa şi Gdansk au dominat site-urile, ziarele şi televiziunile.

O presă profesionistă ar fi primit declaraţia ambasadorului american drept ceea ce este de fapt:

O fantezie propagandistică.

Pînă şi Klaus Iohannis, la Conferinţa de la Cotroceni, a simţit nevoia să arunce o găleată cu apă rece în ţestele prea înfierbîntate ale jurnaliştilor români care s-au manifestat ca simpli propagandişti americani.

În jurnalul meu video m-am distrat de minune pe seama momentului de visare cu ochii deschişi din partea presei române.

Şi am amintit de celebrul articol al lui Geo Bogza despre Măreţul plan stalinist de transformare a Naturii:

Perspectivele deschise creaţiei literare de planul stalinist de transformare a naturii, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1949.

Scria Geo Bogza despre Planul stalinist de transformare a deşerturilor din URSS în păduri seculare:

<Un număr de optzeci de mii de colhozuri sunt angajate în bătălie; oamenii lor, ajutaţi de maşini, vor planta în următorii cinci ani peste treizeci de miliarde de arbori, cei mai mulţi dintre ei stejari>.

E vreo deosebire între cîntarea de acum a autostrăzii şi căii ferate construite de americani şi cei peste treizeci de miliarde de arbori plantaţi de sovietici?

Nici una.

Aşa cum ruşii n-au văzut nici un arbore plantat în deşert la fel şi noi, românii, nu vom vedea un metru din măreaţa infrastructură”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro