Ion Cristoiu: Din nou despre Sadoveanu – marele Ecologist

Ajuns la Găgeşti, sîmbătă dimineaţa, stînd cu picioarele americăneşte pe biroul din chioşc, am terminat cartea lui Sadoveanu, Măria Sa, Puiul Pădurii. Iniţial am intenţionat să citesc doar un capitol, un fel de normă zilnică de lectură. Din motive care-mi scapă, deşi presupun o anume lehamite de a mai trudi la ceva, am luat-o pe drumul fără întoarcere al cititului de dragul cititului, motivat puternic de a şti ce s-a întîmplat pînă la urmă. Pînă la urmă totul s-a terminat cu bine, ca în orice telenovelă care sînt legendele sfinte. Doamna Genoveva a fost găsită de soţul care, pentru mine cel puţin, rămîne un tîmpit model sau mai precis un aristocrat în care Dumnezeu n-a pus acul de lumină al inteligenţei, iar băiatul i-a urmat destinul de conte care n-a fost răsturnat încă de Revoluţia franceză.

În ultimele pagini, Sadoveanu înearcă o actualizare a poveştii vechi din perspectiva naţionalismului fălos, cel care a botezat România îngălată Grădina Maicii Domnului. Cică , vezi Doamne! Păuna, strigată Berta la Castel, s-a întors pe meleaguri moldoveneşti şi a întemeiat nu ştiu ce familie veche. Eu însă nu cred că aceasta e contribuţia, marea contribuţie a rescrierii de către Sadoveanu a celebrei istorii a Genovevei de Brabant. Prozatorul a folosit prilejul dat de istoria unui copil care trăieşte în mijlocul Pădurii, pentru a-şi expune viziunea sa absolut originală asupra Naturii ca o entitate organică, vie, asemenea unei fiinţe. Sadoveanu a înălţat în multe locuri ceea ce lucrările de Bacalaureat numesc elogiul Naturii ca realitate misterioasă, concurînd realitatea Omenirii. Nicăieri însă în opera sa nu există o atît de puternică afirmare a viziunii sale asupra Naturii ca entitate în sine, cu care omul poate intra în contact ca în Măria Sa, Puiul Pădurii. Istoria Genovevei de Brabant, atît cea originală, cît şi prelucrările acesteia, insistă pe miracolul dumnezeiesc al supravieţuirii unei femei din lumea înaltă, cu copil de ţîţă, în mijlocul unei Naturi ostile. Mihail Sadoveanu susţine şi el teza miracolului dumnezeiesc, mai precis a destinului orb, deja scris, căruia i se supun muritorii. Mult mai puternică însă e teza Naturii care poate deveni o a doua casă a omului dacă o respecţi, dacă îi pătrunzi tainele, dar mai ales dacă intri în contact magic cu ea. Contactul magic cu Natura apare şi în Nopţile de Sînziene, ca disponibil autohtonilor şi mai ales iraţionalilor. În Măria Sa Puiul Pădurii, contactul magic cu Natura devine teza de esenţă a cărţii. Pentru aceasta Sadoveanu face din fiul de conte un om deosebit, capabil să comunice intens, organic, cu Natura, prin mii de fire nevăzute:

„Educaţia unui aşa copil se dezvolta, fără îndoială, altfel decît în cetăţile oamenilor. Trupul lui, scăldat ades în apa şuvoiului, era curat şi fraged, dar în acelaşi timp avea o carne vîrtoasă, cu pielea brumată de soare şi bătută de vînt. Îmbrăcămintea îi era din pielicele de iepure şi de vătui, potrivite şi încheiate pe piept şi şolduri. Braţele şi picioarele îi erau goale în vremea sezonului cald. Umbla desculţ şi i se formase un fel de talpă de corn, în care nu pătrundeau ghimpii şi ciulinii. Se căţăra cu uşurinţă pe copaci, fugea cu repeziciune, se tîra cu agilitate în patru labe. Făcea sărituri şi întoarceri ca oricare dihanie a pădurii. Avea miros pentru toate emanaţiile şi privire pătrunzătoare pentru semiobscuritate. Era o fiinţă care stătea cu totul altfel decît semenii săi în faţa lui Dumnezeu. Învăţa să descifreze lumea din alte feţe ale ei, decît cele cunoscute copiilor de rînd. Mirosurile şi colorile aveau semnificaţii precise. Glasurile paserilor erau chemări şi răspunsuri, nu sunete vagi. Fiecare vecin, veveriţă, corb, alunar, vulpe ori jder era identificat; avea nume propriu. Direcţiile vîntului, murmurul albinelor aveau schimbări şi corespondenţe, ca şi toate celelalte glasuri şi ecouri ale codrului. Din tot ce era bogăţia pădurii învăţa a cunoaşte ce-i bun: fructele, ciupercile dulci, rădăcinile. Era deprins să cunoască şi veninurile şi să se ferească de ele ca de nişte vietăţi rele. Acestea erau încă mai primejdioase decît lupii şi rîşii, căci pentru fiare avea pe Gelo, avea fuga, peştera de aproape, ochiul şi mirosul, pe cînd veninurile aveau o viclenie ascunsă şi tăcută. Încet-încet deprinse şi ceti toate ale pămîntului, ale apei şi ale pădurii. Află şi numele paserilor străine care călătoreau prin cer. Cunoscu luceafărul de sară şi steaua dimineţii. Ascultă în zori de ziuă, într-o poiană ferită, sub braţul maicei sale, chemările găinilor sălbatice. Cunoscu negura toamnei şi muşcăturile iernii.”

Prin multe note, Băiatul se apropie de Neculai Peceneaga din Nopţile de Sînziene, cel care ştie limbajul necunoscut al animalelor şi păsărilor din Pădurea Borzei. Numai că spre deosebire de Peceneaga, Fiul contelui e chiar un fiu al Pădurii, al Naturii.

M-aş fi aşteptat ca Sadoveanu să meargă mai departe cu istorisirea imaginîndu-l pe prinţ, Puiul Pădurii, trăind între oameni. Din motive care-mi scapă (nu exclud graba de a publica volumul şi a încasa paralele, Sadoveanu se opreşte la venirea Prinţului între oameni). Despre evoluţia sa ulterioară, scriitorul se mulţumeşte s-o expedieze astfel:

„În ce priveşte sfîrşitul doamnei comitese şi al domnului comite, trebuie să atragem luarea-aminte că marele Ziditor l-a pus, ca în toate, în afară de suferinţi şi bucurii. Dacă ne raportăm la ştiri vechi, pe care le găsim în Ioan de Praga, în ale sale Mirabiles Vitae, tristeţea doamnei Genoveva a rămas iremediabilă în această vale. Singura justificare a vieţii i-a rămas copilul durerii sale, care a crescut şi a înflorit ca şi mărul de lîngă peşteră.

Acest copil a devenit comite şi a fost altcineva. A stătut în faţa lumii ca vînător iscusit şi, la timp, a fîlfîit peste el a doua oară corbul destinului.”

Din cîte se vede, experienţa a avut impact doar asupra Contesei. Fiul, deşi crescut în Pădure, a rămas neatins.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro