Ion Cristoiu: „Fiecare aşteaptă să apară din clipă în clipă, ca o icoană, Majestatea Sa”

Prin Decret Regal, în 21 iunie 1940, Frontul Renaşterii Naţionale se transformă în Partidul Naţiunii.

O decizie fără nici un efect în realitatea ţării, cu doar cîteva zile înainte de Cedarea Basarabiei, unul dintre numeroasele momente de fanfaronadă de sub Domnia lui Carol al II-lea.

Duminică, 23 iunie 1940, pentru a lăsa impresia că decizia a stîrnit entuziasmul popular, se organizează în Piaţa Palatului Regal o manifestaţie.

Despre ea, sub titlul Cetăţenii Capitalei au făcut ieri M.S. Regelui o impresionantă şi impunătoare manifestaţie de dragoste şi devotament, oficiosul România, condus de Cezar Petrescu, de luni, 24 iunie 1940, publică o relatare tipică pentru felul în care se scrie în paginile ei despre Carol al II-lea:

„Încă de la orele 10 jumătate, vasta piaţa a Palatului Regal devenise cu adevărat un stup zumzăitor. O enormă masă de oameni ocupa pînă la ultima palmă de loc şi se revărsa departe de tot pînă în piaţa Victoriei, pînă în b-dul Brătianu şi b-dul Elisabeta. S-au strîns laolaltă şi freamătă de nerăbdare nenumărate mii de cetăţeni din toate straturile sociale şi de toate vîrstele. Predomină, însă, cei tineri, de pe acum – aşa cum a dorit Conducătorul Suprem – «soldaţi credincioşi ai Reînvierii Neamului, plini de avînt…»

Prinzînd de veste, au sosit la locul manifestaţiei şi fotografii şi cinematografiştii, care – suiţi pe scări sau pe acoperişurile maşinilor – surprind spectacolul într-adevăr grandios al uriaşei tălăzuiri de capete, ca nişte multicolore şi fără de număr confetti. De foarte multă vreme, Capitala n-a mai cunoscut o adunare populară de proporţiile şi însufleţirea acestei manifestaţii spontane, pornite din îndemnul clocotitor al viguroasei inimi populare.

… Şi, iată, din senin, răsar de pretutindeni, purtate de braţe vînjoase de săteni din comunele mărginaşe ale Bucureştilor, o lume întreagă de steaguri.

O pădure de stindarde, din vîrful căreia acvilele de bronz par a se îndrepta, într-un înalt zbor omagial, spre ferestrele Palatului, în chenarul cărora fiecare aşteaptă să apară, din clipă în clipă, ca o icoană, Majestatea Sa.

E ora 12, 20…

Deodată, peste imensa masă de oameni, pînă atunci în mişcare, se întinde, magic, vălul unei linişti depline. O tăcere religioasă a cuprins întreaga mulţime. Nu mai mişcă nici oamenii, nici steagurile.

În aripa stîngă a Palatului, se deschide o fereastră, şi un glas de sătean tînăr izbucneşte:

– Majestatea Sa!

E destul atît. Un tunet de urale zguduie cerul şi mulţimea; o explozie nesfîrşită de aclamaţii, repercutate pînă la capetele bulevardelor, se declanşează. Mii de braţe ca tot atîtea aripi în elan, se ridică salutînd pe Conducătorul Suprem.

Din balcon, îmbrăcat în uniformă albă, Majestatea Sa răspunde supuşilor Săi, ridicînd mîna dreaptă în salut roman. Clocotul uralelor se îmbină, în acel moment, cu sunetele muzicilor, care intonează, «„Imnul Regal».

Toate feţele se îndreaptă spre Suveran, miile de ochi exprimă numai recunoştinţă, numai iubire, numai admiraţie pentru Domnul Ţării.

Cîntă acum nu numai muzica, dar toate aceste nenumărate mii de români, întreaga ţară…

Răsună, apoi, acordurile altor imnuri patriotice: «Pe-al nostru steag»… «Trei culori»…, «Deşteaptă-te, române!»…

Trece astfel, jumătate de oră, în care aclamaţiile nu mai contenesc, iar sutele de steaguri stau înclinate în faţa Suveranului.

Pe urmă, după ce M.S. Regele se retrage – mult încă după aceea, uriaşele valuri populare continuă să tălăzuiască în faţa Palatului, ca un simbol viu al pulsului obştesc, sincronizat pe vecie cu înaltele comandamente naţionale, atît de înţelept tutelate de Conducătorul nostru Suprem.”

Să mai spună cineva că sub Ceauşescu, în materie de Cult al personalităţii s-a atins culmea în Istoria României!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro