Ion Cristoiu: Ginghis Han: „Un lucru bun e totdeauna lucrul dus pînă la capăt”

Rar mi-a fost atît de greu să urmăresc un serial ca Britania, de pe HBO. Dacă merg pînă la capăt, pînă la finele sezonului 3, o fac din încăpăţînarea de a nu renunţa la un lucru început deja, conformîndu-mă vorbei lui Ginghis Han – Un lucru bun e totdeauna lucrul dus pînă la capăt. Britania se petrece în timpul celei de a doua invazii romane, cea care a dus la cucerirea Angliei pînă la linia marcată secole mai tîrziu de Zidul lui Adrian. Cucerirea Angliei a fost o realitate istorică. Ea a început cu debarcarea a patru legiuni conduse de Aulus Plautius, guvernator al insulei între 43-46. Pentru a reuşi cucerirea, generalul îşi asumă ca obiectiv distrugerea druizilor, preoţii care, în numele zeilor cu care pretindeau că sînt în contact, manipulau şi manevrau triburile. De aici plecînd serialul are drept fir roşu teza lui Aulus Plautius potrivit căreia Iulius Cezar a eşuat în prima încercare de cucerire a Angliei, pentru că nu i-a ucis mai întîi zeii. Nimic deosebit pînă acum. Absenţa izvoarelor istorice, credinţa romanilor că, la fel ca Germania, Anglia e bîntuită de fantome, crea condiţiile pentru un serial în care fantasy să convieţuiască cît de cît cu adevărul psihologic. Numai că serialul o ia razna de tot. Imitare de a dreptul a serialului Game of Thrones, Britania aduce în scenă Armata morţilor, magia neagră, intervenţia zeilor locali. Şi Game of Thrones pornea de la realităţi istorice pentru a o lua razna în fantastic. Aşa cum am mai scris, acest fantastic părea natural, deoarece el izvora din real. Trecerea de la real la fantastic are loc la marii scriitori magici – Gogol, Marquez, Swift – pe nesimţite. Cititorul merge cu autorul pe drumul realului şi e atît de fascinat de acest drum încît nici nu-şi dă seama cînd drumul a dispărut pentru a face loc lumii fantasy. Această trecere rapidă dă lumii din Game of Thrones credibilitate la fel de tare ca în cazul lumii reale. Dragonii, morţii trec drept personaje reale. Contribuie la această impresie de lume fantastică înzestrată cu puterea de convingere a lumii reale şi complexitatea psihologică a personajelor. Reale sau fantasy, personajele sînt de forţă shakesperiană. Telespectatorul se nelinişteşte la invazia Morţilor de dincolo de Zid, pentru că el s-a ataşat de personajele de dincoace de Zid. Nimic din acestea în Britania. Generalul e un personaj plat. Druizii sînt mărginiţi sufleteşte de puterile lor supranaturale. Nici un rege şi nici o regină nu reuşesc să fie personaje vii, măcar în planul bătăliei pentru putere.

Game of Thrones nu pretindea că surprinde un şir de evenimente petrecute în realitatea istorică. Serialul avea o planetă proprie, lesne de pus pe o hartă. De aceea, urmărind Game of Thrones nu te gîndeai o clipă să raportezi cele văzute la datele de istorie. Personajele din Britania, cel puţin din lumea romană, sînt personaje istorice. Raportarea lor minimă la adevărul istoric descumpăneşte. Claudius a venit în Anglia cu armata de elefanţi. El nu-şi putea permite să-l umilească pe general. În Britania Claudius e un imbecil care vine pe un elefant şi e atît de nevolnic în înţelegerea Angliei încît te întrebi de ce a ordonat el invazia. Dar tot tu îţi răspunzi, luînd serialul în serios:

Pentru că aşa a vrut Aulus Plautius. Nici în legătură cu acesta nu e prea clar dacă a invadat Anglia ca s-o cucerească sau ca să se războiască cu Armata morţilor.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro