Ion Cristoiu: Hei-rupismul Luptei împotriva Fascismului

Lui Pătrăşcanu. Din Publicistica lui Tudor Arghezi reţin tableta Stimate domnule Pătrăşcanu, apărută în Bilete de papagal, 11 februarie 1945. La vremea respectivă, Lucreţiu Pătrăşcanu era atotputernicul ministru al Justiţiei. La 23 august 1944, comuniştii ceruseră şi obţinuseră ministerul Justiţiei, de o importanţă deosebită în orice regim şi de una capitală în regimul democratic românesc abia pîlpîiind după şase ani de dictatură. Ministerul era capital la vremea respectivă şi pentru că de el depindea aşa-zisul Proces de aşa-zisă defascizare a ţării, în realitate un fericit prilej de răfuieli politice. Aceste date explică într-un fel de ce adresează scriitorul celui care întruchipa în acel moment, în Guvern şi în opinia publică, tipul comunistului, acceptabil ca imagine, deoarece era autor de cărţi, în realitate prin nimic diferit de ceilalţi tovarăşi în materie de dispreţ faţă de democraţie. Prin tabletă, Arghezi îi semnalează lui Pătrăşcanu un abuz, un abuz tipic din ceea ce se numeşte pedepsirea celor vinovaţi de dezastrul ţării. Grăuntele din care încolţeşte tableta e vizita la redacţia ziarului a „fraţilor, fiilor, soţiilor unor deţinuţi, în număr de douăzeci şi unu, arestaţi la poliţie. Fără motiv individual (notaţi vă rog: fără motiv judiciar scris şi semnat), fără mandat de arestare, cei douăzeci şi unu au fost luaţi pur şi simplu de-acasă la 1 septembrie şi puşi pur şi simplu la închisoare, unde stau şi azi.”

Ce crime au comis ei în vremea dictaturii, cum i se spunea acuzator-propagandistic regimului anterior?

Nici o crimă.

Notează Arghezi:

„Cei douăzeci şi unu de arestaţi fac parte din opt mii cinci sute de funcţionari cîţi au fost trimişi în Transnistria de regimul trecut. Ei n-au făcut nici mai mult, nici mai puţin decît ceilalţi opt mii patru sute şaptezeci şi nouă funcţionari nearestaţi.”

După cum subliniază Arghezi, miile de funcţionari avuseseră obligaţia să meargă în Transnistria, riscînd altfel acuzaţia de sabotaj şi prin asta trimiterea în lagăr. De ce au fost arestaţi? Aceşti „criminali de camuflaj”, cum le spune Arghezi, au fost victimele hei-rupismului antifascist. Era nevoie de a se dovedi că noul regim aplică o politică exemplară de pedepsire a criminalilor de război. De la 1 septembrie 1944, în ciuda memoriilor, protestelor, audienţelor şi memoriilor, cei două zeci şi unu sînt ţinuţi şi în februarie 1945 în puşcărie fără mandat. Notez cazul, care-mi atrage atenţia imediat prin stima arătată de Arghezi comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu („Dacă aţi fi un ministru fără vocaţie şi indiferent la nedreptate, n-aş cuteza să vă inoportunez cu relatările de mai sus”), pentru că văd în el abuzurile ivite automat ori de cîte ori societatea românească e supusă hei-rupismului provocat de isteria unei lupte, definite ca esenţială pentru naţiunea de la un moment dat:

Împotriva fascismului, împotriva duşmanului de clasă, împotriva comunismului, împotriva corupţiei.

Adevăratele societăţi democratice moderne trăiesc normal, banal chiar şi nu pe baricadele luptei împotriva a ceva.

*

La alţi satirici. Caragiale trebuie raportat şi la alţi satirici, Gogol sau Haşek, de exemplu. Faţă de aceştia, Caragiale îşi relevă o slăbiciune: absenţa universului comic. Marele nostru scriitor n-are o viziune comică asupra lumii. Gogol, de exemplu, vede comic în orice: în iubire, în personaj, în mesele de la han, în roata brişcăi . Pentru el nu există element al universului care să nu stîrnească rîsul. Adevăratul, marele scriitor satiric e, înainte de toate, creatorul unei lumi comice. Tot ce atinge el se preface, instantaneu şi pentru totdeauna, în comedie. Caragiale n-are un univers comic. Să luăm, de exemplu, D-l Goe. Cîteva bune pagini de proză banală pentru sclipirea care este relaţia: copil răsfăţat – părinţi care răsfaţă. O cocă imensă şi inutilă de dragul unei singure bucăţi de roşcovă. D-l Goe rescris de un Gogol s-ar înfăţişa mult altfel. Conductorul, de exemplu, figură ştearsă în schiţă, ar fi un personaj puternic: beat, cu cozorocul căzut pe frunte, cu fruntea strălucind de transpiraţie. Cei trei călători ajung la gară cu întîrziere: n-a venit tramvaiul, pentru că, fiind a doua zi după nu ştiu ce sfînt, jumătate din vatmani nu s-au prezentat la slujbă. Norocul lor că şi trenul, la rîndu-i, a avut întîrziere; în dreptul staţiei Lişet cîţiva săteni au tras, ca de obicei, semnalul de alarmă, oprind vagonul exact în poarta grădinii. Culoarul era arhiplin. Cele două cucoane îţi vor găsi cu greu locurile – acestea erau ocupate, chiar de la capăt, de doi inşi, amîndoi cu bilet în regulă, ţinînd în braţe, pe rînd, un purcel de lapte. D-l Goe nu se închide în W.C. din greşeală, ci pentru că mînerul acestuia, stricat de un navetist, fusese înlocuit cu o bucată de sîrmă, şi aşa mai departe. De ce n-a făcut Caragiale o astfel de satiră? Să fi fost România de atunci, spre deosebire de cea prezentă, un mecanism nemţesc, bine pus la punct? Nu cred. Cred mai degrabă că marele nostru scriitor spre deosebire de Gogol, un scriitor hiperinteligent, care, contrar mărturiilor sale, nu simţea şi nu vedea nimic monstruos. Cel puţin din punct de vedere comic.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro