Ion Cristoiu: În decembrie 1989 a debutat în România aflatul în treabă

1. Să construim, acesta e cuvîntul! Sintagma, împrumutată dintr-un discurs al lui George Călinescu în Camera Deputaţilor, poate fi pusă drept motto pe întreaga spiritualitate românească. Obsesia construirii, sau,  într-un sens mai larg, a înfăptuirii, chestie a dracului de grea într-o ţară a vorbelor late, trompetistice, cuprinde şi atenţia pentru ansamblul arhitectural armonios. Bucureştii noştri balcanici se definesc prin neorînduiala construcţiilor private şi publice. Tot George Călinescu observa că la noi, în Bucureşti, fiecare şi-a ridicat casă după cum i-a trecut prin cap, astfel că edificiile se opun unora altora, cînd nu-şi arată reciproc fundul. Au lipsit şi lipsesc şi acum viziunea arhitecturală de ansamblu, gîndirea armonioasă a spaţiului  în care să se înscrie orice nouă construcţie. În debutul lui 1927 se discută în public despre edificiul viitoarei Patriarhii. Asumîndu-şi punctul de vedere al unui arhitect inteligent, Nae Ionescu scrie în editorialul Palatul şi Catedrala Patriarhală, Cuvîntul, 7 februarie 1927:

„Să nu se supere nimeni, dar noi, în toată discuţia purtată prin presă în jurul construirii viitoarei Patriarhii, nu am găsit decît un punct de vedere serios: acel exprimat de arhitectul Ion Davidescu prin ziarul «Viitorul». Aci se pune problema ceva mai vast, din punct de vedere care devine bogat în perspective, chiar pentru simplul om de bun-simţ – care, precum se ştie, ascultă, nu dă soluţii. D-l Davidescu crede că o construcţie de însemnătatea Patriarhiei nu poate fi considerată ca o problemă izolată; că aşezarea şi înfăţişarea acestui viitor monument arhitectonic e în funcţie de viitoarele şi actualele mari clădiri ale oraşului, precum şi de marile artere de comunicaţie existente sau urmînd a se deschide.

E aşa de simplu şi de evident; dar se va lua în considerare acest punct de vedere? Planul de sistematizare a oraşului e o stăruitoare dorinţă a celor cîţiva urbanişti serioşi din ţara noastră. Nu se face totuşi. De ce? Pentru că, în virtutea vechilor noastre apucături turceşti, pecum încă să facem întîi casele şi pe urmă îngăduim străzii să se strecoare printre ele, cum va putea.

Preocuparea urbanistică reprezintă o mentalitate publică evoluată, pe care noi nu o avem încă. În această direcţie, totul trebuie să fie făcut de sus în jos, de un cap modern, al unui om de curaj. Să-l aşteptăm. Ne gîndim însă că, poate, în împrejurările de azi, Patriarhia ar trebui să contribuie la promovarea acestui cap.”

2.  De la o librărie mică din Sinaia, mult mai bogată în cărţi interesante decît cele mari, din Bucureşti, cumpăr două volume de Stenograme ale Şedinţelor ţinute de Guvernul Sănătescu. Autorul volumelor e Marcel Dumitru Ciucă. Poate ar trebui să scriu despre tezaurele neştiute care sînt librăriile din provincie, unde poţi găsi, uneori răscolind ca prin arhive, cărţi despre care nu ştiai că au apărut. Spre deosebire de librăriile din Bucureşti, aici la Sinaia, cărţile nu sînt puse de a valma. Librăreasa, o tînără a cărei înfăţişare contrazice imaginea mea despre librărese, de regulă, bătrîne, iese de după tejghea şi-mi arată împărţirea cărţilor pe domenii. E o performanţă dacă mă gîndesc la micime spaţiului. Intră între timp şi alţi clienţi în librăriuţă. Se interesează de nişte manuale.

3. De la redacţia Historia mi se dă, sosite prin poştă, pentru mine, două cărţi:

Spicuiri din elanul vieţii, de Costache Iacob, colonel în rezervă, ediţie revizuită, editura Centrului tehnic- editorial al Armatei, Bucureşti, 2016, şi o carte de versuri, despre a cărei autoare scrisorica însoţitoare spune c-am ajutat-o cîndva. Potrivit standardelor de intrare în biblioteca mea, răsfoiesc volumul colonelului. A răspuns, descopăr, de premilitara pe Centrul universitar Bucureşti. După cum era de aşteptat, mă opresc asupra Marii Revoluţii din decembrie. Autorul a fost şi el luat cu asalt de juni şi june cu puşcoace, în căutare de terorişti. Mi se confirmă că în decembrie 1989 a debutat în România aflatul în treabă.

4. Dacă tot am găsit în bibliotecă Memoriile lui Chateaubriand, le iau şi le pun deoparte, în vederea lecturii pentru Waterloo. Seara, nu mă pot stăpîni şi mă apuc de lectură, pe sărite. Mai mult decît impresionante textele despre Napoleon. Chiar şi adversarul care e poetul cu fumuri de nobil recunoaşte că exilul pe Sfînta Elena a făcut să explodeze legenda Împăratului.

Şi aşa e.

La un moment dat, Napoleon a vrut să fugă în America. Norocul lui Napoleon! Englezii nu l-au lăsat. Vă imaginaţi cum ar fi fost legenda Napoleon dacă Împăratul devenea un yankeu şi se însura cu o băştinaşă?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro