Ion Cristoiu: Îngheţata sovietică e net superioară celei americane

 Scînteia din 22 septembrie 1948 publică ample relatări de la Sărbătorirea Zilei Scînteii în Bucureşti şi în ţară duminică, 19 septembrie 1948, cînd s-au împlinit Patru ani de la apariţia primului număr legal al Scînteii. Pe frontispiciul ziarului, în stilul presei interbelice, la care ziarul va renunţa nu peste mult timp, luînd drept model cenuşia Pravdă stalinistă, scrie cu litere de o şchioapă:

„Ziua Scînteii, o zi minunată pentru poporul muncitor. Întreaga populaţie muncitoare a Capitale s-a mutat pentru o zi în Parcul Naţional.”

E vorba de o manifestare cultural artistică şi politică organizată pentru bucureşteni în Parcul Naţional. Ca la orice astfel de acţiune au fost amenajate standuri de cărţi. Ce cumpără Poporul muncitor, potrivit reportajului publicat de ziar sub titlul Cum a fost sărbătorită «Ziua Scînteii»?

„Mii de oameni se înghesuie să cumpere cărţi.

La standurile de cărţi, stau înşirate pe mese mii şi mii de broşuri şi volume de teorie marxist-leninistă. Lumea se perindă, răsfoieşte şi citeşte cu interes titlurile de pe copertele colorate.

Un muncitor cumpără Istoria Partidului. Şi-a rupt cu greu 100 de lei din buzunar. La început a ezitat. Apoi a triumfat setea de a cunoaşte. În ochii lui străluceşte bucuria.

Un ofiţer, după o căutare îndelungată, găseşte în sfîrşit revista teoretică a Partidului «Lupta de clasă», pe care o cumpără imediat şi o recomandă şi altor doi ofiţeri cu care se întîlnise.

Şi în locul lor alţi zeci şi zeci de oameni cumpărau cărţi. Volume ale clasicilor marxism-leninismului, broşuri cuprinzînd documente de partid sau opere ale monumentalei literaturi sovietice.

Setea maselor pentru cultură, pentru o literatură care le învaţă cum să lupte şi să muncească pentru o viaţă mai bună, se putea vedea atît de bine la aceste standuri.”

În Parc, semnalat de reportaj ca neîncăpător, s-a amenajat o scenă pentru spectacole:

„Scena principală, de proporţii nemaivăzute la noi, mulţumeşte pe toţi prin vizibilitatea perfectă ce o oferă. «Ar fi bine să o facem de piatră, zidită». Oamenii muncii nu se mai simt spectatori, ci stăpîni în casa lor, se gîndesc la viitor. La viitorul luminos, spre care ştiu că Partidul îi conduce pe o cale anevoioasă, dar sigură.”

Scînteia consemnează cu deosebire reacţiile spectatorilor la cele derulate pe scenă:

„Cînd oamenii de pe scenă şi cei care-i ascultă sînt una

O muncitoare îşi alăpta copilaşul, dar o vedeai urmărind parcă cu sufletul la gură povestea tovarăşei care la 47 ani învaţă carte, pornind de la cuvîntul atît de simplu şi atît de adînc «Partidul»... În timp ce pe scenă se interpreta «Balada tovarăşului căzut împărţind „Scînteia” în ilegalitate» vedeai muncitori cu cîte o lacrimă sticlind în colţul ochiului. Unii retrăiau momente ale luptei din ilegalitate, alţii şi-aminteau de tovarăşi căzuţi în luptă, se gîndeau ce a însemnat în propria lor viaţă Partidul, cum i-a plămădit, le-a schimbat viaţa, i-a făcut să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă a fi om...”

Aceasta e partea dedicată misiunii numite educarea dragostei faţă de partid, faţă de Măreaţa Uniune Sovietică.

Iată însă şi partea dedicată de reportaj misiunii de a stîrni ura împotriva imperialiştilor:

„Dar, în acelaş timp, sute de mii de oameni au aplaudat reuşita creaţie a lui Mircea Crişan, care a prezentat imitaţia unui film american chipurile «educativ» (un chef într-un bar, o spargere în subsolul unei bănci, o urmărire cu automobilele poliţiei), «Radio Londra» a lui Stroe în care erau ridiculizaţi oamenii veşnic «bine informaţi», folosiţi de burghezie ca răspînditori de svonuri şi pe Miţa Atlantista, al cărei cîntec ţigănesc a fost, cu tot tonul său glumeţ, un strigăt de ură împotriva rasismului, şi o mărturie de solidaritate, de încredere în clasa muncitoare care a dat şi batjocoriţilor şi umiliţilor de pînă ieri, putinţa de a vedea recunoscîndu-i-se demnitatea de oameni. Da, spiritul de clasă a pătruns întreg spectacolul.

Sute de mii de oameni au rîs cu hohote ascultîndu-i pe Nicolaide, Ţăranu şi Tomazian prezentînd «argumentele» postului de radio Ankara sau ale chiaburilor?

Nu e de mirare că numerele programelor desfăşurate pe cele 6 scene din Parcul Naţional, au plăcut atît de mult oamenilor muncii de cele mai variate niveluri culturale. Spiritul de clasă, spiritul de Partid, reieşea limpede din însuşi caracterul popular al grandioasei serbări, organizată, interpretată de popor, pentru popor. Combativitatea de clasă ca şi arma puternică a criticii şi autocriticii se vedeau atît în programul artistic, cît şi în panourile care îndemnau la luptă şi la vigilenţă împotriva exploatatorilor de la oraşe şi a celor de la sate, împotriva imperialismului si a social-democraţiei de dreapta, sau demascau corupţia, înfumurarea. ÎNCREDEREA ÎN PARTID, ÎN COMITETUL SĂU CENTRAL, ÎN JUSTEŢEA DRUMULUI PE CARE MERGEM SPRE CONSTRUIREA SOCIALISMULUI, BUCURIA DE VIAŢĂ, OPTIMISMUL SĂNĂTOS PE CARE NU-L POATE AVEA DECÂT O CLASĂ CARE ARE ÎN FAŢĂ VIITORUL, CARE-L FĂUREŞTE EA ÎNSĂŞI, A FOST TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A PROGRAMULUI.”

Serbarea populară de Ziua Scînteii dă ziarului prilejul de a lansa teza diferenţei de clasă în receptarea unui spectacol artistic:

„Nu, un astfel de program nu ar fi putut fi pe gustul burgheziei, de aceea însă el a stîrnit însufleţirea, entuziasmul a sute de mii de oameni ai muncii. Şi tocmai pentru că spiritul de clasă, spiritul de partid, erau prezente pretutindeni, dansurile şi cîntecele sovietice au prilejuit manifestaţii de dragoste puternică, de ataşaşament faţă de marea Ţară a socialismului.”

De tip nou devine formula clişeu menită a reaminti că noua orînduire e net diferită de alte orînduiri din Istorie prin noutatea realităţilor. Reportajul din Scînteia descoperă cu prilejul Serbării comerţul de tip nou:

„Tot întinsul Parcului e punctat de restaurantele şi cofetăriile de Stat şi de fructăriile APROZAR-ului. Toată lumea îşi poate permite să mănînce cu banii puţini de la «Athénée Palace», «Carpaţi», «Kiseleff», «Republicii», etc. Toate restaurantele şi cofetăriile de Stat din Capitală şi-au deschis «sucursale» în Parcul Naţional. Nu ştii ce să iei mai întîi: struguri, brumaţi, mere rumene, pere zămoase, bomboane, prăjituri, gogoşi, limonadă. Grătarele te îmbie: mititei, peşte prăjit, brânzeturi, ardei graşi, roşii mari, băuturi la ghiaţă, vin, bere, îngheţată, un belşug nemaipomenit. Totul e proaspăt, atrăgător, ieftin. Munţi de pîine, stive de lăzi cu fructe, sute de mii de nuci.

— Belşug tovarăşe,, marfă cît vrei.

— Şi ieftin frate. Ce, parcă la noi e ca la ăi «blagosloviţi» de ajutorul american?! Acolo sînt stăpîni milionarii, aici sîntem stăpîni toţi ăştia care muncim. Şi iacă sînt mîndru că am reuşit că facem ce vedem aici. Numai gîndeşte-te ce s-ar fi întîmplat dacă la o astfel de serbare ar fi venit negustori particulari, cu preţurile lor scumpe şi toate păcatele lor. Da’, aşa cînd mă uit, şi văd atîta belşug şi atîta ieftinătate pentru atîtea sute de mii de oameni, parcă-mi dau seama de cîtă putere e'n mîinile noastre şi de ce putem face noi, cînd luptăm şi muncim uniţi.

— Ia, dă-mi şi mie doi mici, o bere, şi pîine.

— Patruzeci de lei toate.”

Reportajul are un moment pe care mi-e greu să-l explic. E vorba de un incident în chestiunea sortului de îngheţată pus în vînzare:

„La îngheţată, în orele prînzului, e multă aglomeraţie. O fată cere: dă-mi şi mie îngheţată americană.

— Ce americană? spune revoltată tovarăşa Constanţa Feleşcanu. E îngheţată populară «Eskimos», aşa-i spune, fabricată după metodă sovietică.”

Sîntem în 22 septembrie 1948. Războiul rece bate din aripile sale înspăimîntătoare. Presa, gazetele de perete, afişele sînt pline de denunţări ale imperialismului american. Şi în această atmosferă, la Ziua Scînteii, o zi revoluţionară, antiimperialistă, o tînără cere îngheţată americană? E greu de crezut. Admiţînd că o tînără total lipsită de spirit revoluţionar, posibilă candidată la trimiterea în lagăr, ceruse la un chioşc amenajat de Ziua Scînteii, într-un decor dominat de literele arzînde ale lozincilor prosovietice, o îngheţată americană şi nu sovietică, rămîne ciudat gestul Scînteii de a publica un asemenea moment contrarevoluţionar. Dacă mă gîndesc bine, o asemenea scenă n-a existat. Şi asta deoarece îngheţată americană nu exista în comerţ nici măcar dinainte de venirea comuniştilor. Putem presupune o tînără glumeaţă, dar la vremea respectivă astfel de glume nu dădeau de loc bine. De unde trag concluzia că scena e o născocire a Scînteii pentru a mai înviora textul, altfel plicticos şi mai ales a semnala existenţa pe piaţă a unei îngheţate net superioare celei americane prin faptul c-a fost produsă după o reţetă sovietică!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro