Ion Cristoiu: Ion Vinea către un jurnalist: „Ai misiunea să repeţi publicului cetitor ceea ce el însuşi ştie discuta în tramvai, în baruri, în cafenele”

Găsesc în volumul Opere V, Publicistică, al lui Ion Vinea, un text iscat din lectura cărţii „Le journalisme en XX leçons” de Robert de Jouvenel. Plecînd de la volum, la care Ion Vinea, deşi din România, are acces, publicistul întreprinde o radiografie în culori negre a condiţiei de ziarist în România de dinainte de al Doilea Război Mondial. Ca să-l consemnez trebuie să ştiu ceva despre Robert de Jouvenel. La ce alt instrument de lucru mă puteam adresa decît la Wikipedia? Scrie Wikipedia, varianta franţuzească despre Robert de Jouvenel:

„Robert de Jouvenel, născut la 21 martie 1882 la Paris, unde a murit la 2 iulie 1924, este un jurnalist francez, apropiat al mişcării republicane radicale. (…) Jurnalist de renume, el a consacrat meseriei sale o operă Jurnalism în douăzeci de lecţii, care a fost publicată în 1920. Reeditată de Editions La La Thébaïde în 2015, Jérôme Garcin consideră că este «plină de adevăruri imuabile şi adesea vesele», cu privire la deriva profesiei. (Obs din 21 mai 2015). În ceea ce-l priveşte pe André Billy, el subliniază că «toţi începătorii şi chiar veteranii profesiei noastre au datoria de a o citi şi reciti...» (Le Figaro – 8 august 1934)”.

Şi sub puterea îndemnului din Le Figaro mă grăbesc s-o cumpăr. Pe Internet e la vînzare în variantă doar broşată. Dau peste prima variantă, pe Amazon.com. Îmi va veni între 12 şi 20 decembrie. Cam mult pentru un nerăbdător ca mine de a cumpăra, dar, mă rog, n-am ce face. A doua oară, cînd vreau să văd de unde şi cum am cumpărat, găsesc o altă variantă, tot ediţia din 2015, pe Amazon.de. Fac canceling pe prima comandă şi o cer pe asta, deoarece ar veni începînd cu 20 noiembrie 2020. Pînă atunci, pînă voi vedea ce adevăruri conţine cartea despre meseria noastră, redau lecţiile lui Ion Vinea predate tinerilor gazetari:

„Dacă te-ai gîndit să pleci în America, la universitatea de ziarişti, care-ţi cere pentru acest meşteşug al foametei acelaşi număr de ani ca şcoala de medicină, atunci citeşte, tinere, volumul lui Jouvenel. Dacă eşti grăbit şi dacă persişti, mulţumeşte-te să parcurgi rîndurile noatre. Gazetăria se învaţă, deopotrivă, în şase ani, în douăzeci de lecţiuni, ori într-una singură. Timpul pe care-l vei ucide pe pluşul unui fotoliu din anticamera directorului de ziar e suficient pentru iniţiere. Ia în buzunar aceste file. Însă de te ţii cumva dator să aprofundezi o meserie în tomurile unde n-ai să o găseşti niciodată, de-a lungul anilor care se pierd totdeauna şi pe vecie, caută-ţi un brevet de arhitect, de medic, de apărător în procese. Gazetăria-ţi oferă avantajul că o poţi, pentru un moment, practica fără certificate. Vei scrie acelaşi articol toată viaţa. Profesiunea este un ceremonial de rituri şi de gesturi care tind să coboare prin instinct în obiceie. Atunci eşti un meşter şi un virtuoz. Atunci se cheamă că ai învăţat să faci fraza fără să cugeţi, să scrii, cum s-a scris, cu şira spinării.

La fel se întîmplă şi în profesiunile celelalte. Funcţionarul încheie rapoarte şi face formalităţi, e o apucătură unică pentru toată varietatea cazurilor. Arhitectul cunoaşte modele-tip pentru construcţiuni, avocatul are memoria maşinală şi practică impecabilă a chiţibuşului. Medicul, un număr de formule. Am văzut «jurnalismul în 20 de lecţiuni», dar am văzut şi «terapeutica în 20 de reţete». Te sfătuiesc, dacă ai vreme de pierdut, să-ţi cumperi, cu sacrificiul anilor de studiu, dreptul de a uza de această ultimă carte. Am presupus, pînă aici, că ai purces, prietene, în căutarea unui mijloc de trai acceptabil, fără năzuinţi apostolice şi fără rîvna dominaţiunii. Ţi-am spus să te prezinţi unui director, pe cît posibil proprietar al cotidianului pe care-l conduce. Alege, de asemeni, un ziar tipărit în ateliere proprii. Vei înţelege, după cîteva luni de practică, însemnătatea acestui sfat. Caută să-l impresionezi, mai întîi, cu felul sigur de a te prezenta şi a vorbi – a vorbi cu amănunte despre intimităţile politicienilor şi ale cocotelor celebre. Nu-l îmbia cu manuscrise şi prea mult stil, căci directorul ştie că stilul cu cea mai enciclopedică pricepere politică, ştiinţifică, literară, socială, se capătă în cîteva zile şi ţine în cîteva fraze prin care de obicei indici din ce punct de vedere analizezi chestiunea, şi pe urmă baţi cîmpii. Pătrunde-te de sfîntul adevăr că ai misiunea să repeţi publicului cetitor ceea ce el însuşi ştie discuta în tramvai, în baruri, în cafenele. Te vei îngriji, deci, să faci fraza scurtă, dacă ai ceva de spus, şi să o lungeşti cu nemiluita, dacă vrei să pari profund. Aşa îţi croieşti, prin sintaxă, un prestigiu.

Evită aglomerarea participiilor, ocoleşte pronumele relative. Bănuiesc că n-am nevoie să-ţi explic aceşti termeni. Învaţă cîteva comparaţii. Uzitează pluralul de autoritate. Cumpără-ţi un Larousse. Vrei, poate, să-ţi faci un nume? – Atunci, după ce te-ai specializat în calambur, în economie politică, în cronica externă ori în pamflet, iscăleşte zilnic. Adresează-ţi scrisori din public, imprimă-le şi adaugă comentarii. Sfîrşeşti prin a păcăli şi publicul, care în cele din urmă îţi trimite în adevăr, prin intermediul cîtorva fete bătrîne, epistole, şi-ţi mistifici pe încetul şi colegii. Oricît ar cunoaşte redactorii trucurile tale, îi poţi socoti printre victimele cele mai entuziaste. Tu, însă, nu lua ziarul în serios, şi nici pe director. Într-adevăr, nimic nu-i mai simplu şi mai factice decît să te abonezi la cîteva agenţii telegrafice, să tocmeşti un tipograf, să înscrii la tribunal un vocabul şi să-ţi sporeşti cartea de vizită cu titlul redutabil: directorul ziarului X... Chiar în condiţia subalternă de prim redactor, de reporter sau colaborator, şi poţi trece printre lume, printre slujbaşi, poliţişti, deputaţi şi miniştri, răspîndind fiori de moarte. Poţi pune umărul la ascensiunea contimporanului, după cum poţi plesni uşor o reputaţie. Foloseşte-te de privilegiu, dar nu-mi cere să-ţi spun mai mult. În această meserie, care-ţi atrage teamă şi mult dispreţ ascuns, din partea multor semeni infinit mai mizerabili şi mai făţarnici, şi care îţi solicită clandestin sprijinul, ai totuşi micile satisfacţii personale, iar miniaturistica ta vanitate nu e lipsită de gîdilici.” (Ion Vinea, „Le journalisme en XX leçons” par Robert de Jouvenel, în Adevărul, 10 iulie 1920).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro