Ion Cristoiu: Loviturile de stat sînt posibile, pentru că Şefii au adjuncţi

Am terminat cartea celebră a lui Tacitus, Anale. Deşi ar trebui s-o recitesc, luminat fiind acum şi de alte lecturi despre Tiberius, mă apuc de Suetoniu. Nu înainte de a citi, în viteză, pentru că sînt atras de subiect, texte moderne despre Împăraţii romani. Toate îl privesc pe Tiberiu ca pe un conducător bun, măreţ prin reuşita păstrării regimului imperial şi evitării războaielor civile, niţel ciudat în lumea romană prin refuzul de a face pe plac mulţimii. Azi s-ar spune despre el c-a fost un adversar al populismului, şi propaganda liberală ar face din el un exemplu de urmat în Est. Din această perspectivă, mă revoltă pur şi simplu tendenţiozităţile din Eu, Claudius, Împărat, serial britanic, fără altă vină decît aceea de a fi avut drept temei cartea unui telenovelist în materie de Istorie, Robert Graves. Amănuntele despre orgiile animalice ale lui Tiberiu sînt dezvăluite de o matroană în timpul şederii la Roma a Împăratului. Bîrfitorii care sînt însă Tacitus şi Suetoniu îi atribuie lui Tiberiu destrăbălările pe cînd acesta se afla pe insula Capri. Faima din timpul şederii la Roma e astfel un fals produs de Robert Graves şi asumat de serial. În buna tradiţie shakespeareană, serialului îi ies personajele malefice. Seianus o concurează pe Livia în materie de orori, dar şi în materie de inteligenţă pusă la lucru pentru nenorociri. Seianus apare şi ca un şef de serviciu secret. Deoarece el comanda Garda Pretoriană, transformată într-o forţă de descurajare a celor care i se opuneau Împăratului, putem spune că era un fel de şef de Secret Service sau mai degrabă de KGB din anii stalinişti:

Serviciul secret sovietic avea şi propria armată.

Din întreaga tărăşenie care e domnia lui Tiberiu mă interesează în mod deosebit episodul Seianus. Toscanul, cum îi spune G. P. Baker în LE RÈGNE DE TIBÈRE, carte tipărită de Payot în 1938, după o tipăritură din 1929, de un autor englez prezentat drept popularizator, a fost omul de încredere al lui Tiberiu timp de 17 ani. Timp de 5 ani, din 26 pînă în 31, a fost cel mai puternic om din Roma, deoarece Tiberiu, retras la Capri, conducea Imperiul prin intermediul lui. Din serial se conturează un atotputernic mai ales prin informaţiile de care dispunea graţie unei reţele acoperind toate straturile lumii romane. G. P. Baker crede că multe informaţii le obţinea direct prin folosirea nevestelor ale căror bărbaţi se remarcau prin necioplire. Se pare că Seianus avea lipici la muieri prin drăgălăşeniile de cicisbeu. Serialul, alte producţii mă duc cu gîndul la o altă explicaţie a loviturii prin care Seianus e scos din joc. Teza înrădăcinată în Istorie e cea a unui Tiberiu nătăfleţ, tras pe sfoară de Seianus suficient de tare pentru ca ambiţiosul să fie crezut drept un ins loial. Sub semnul aceleiaşi teze se face mare caz de revelaţia avută de Împărat la scrisoarea trimisă de Antonia, mama lui Germanicus şi a Livillei, amanta lui Seianus, despre otrăvirea lui Drusus, fiul lui Tiberiu, de către nevastă. Eu nu cred că Tiberiu a avut o revelaţie. Eu cred că Seianus a fost folosit de Tiberiu pentru a-şi rezolva interesele murdare. Prin intermediul lui Seianus Împăratul scapă de Agripinna, ba chiar şi de Drusus, fiul pe care nu-l vedea urmaş, opţiunea căzînd în favoarea lui Caligula. În vremurile moderne, un caz asemănător l-a întruchipat Iejov, folosit de Stalin pentru aţîţarea Marii Terori, astfel încît ulterior să pună pe seama şefului KGB toate crimele. Ca şi Seianus, Iejov e lichidat fără milă. Cea mai bună dovadă că Tiberiu ţinea totul sub control rămîne refuzul de a-i da ca nevastă pe Livilla, cale pentru Seianus de a accede în familia imperială. Cînd Seianus şi a făcut treaba, Tiberiu l-a scos din joc, avînd grijă să-i pună în seamă inclusiv moartea fiului. E mai mult decît interesant că serialul îmi confirmă cele scrise mai demult şi anume că revoluţiile, loviturile de stat sînt posibile, deoarece toţi şefii au adjuncţi. Pentru lichidarea lui Seianus e folosit ambiţiosul adjunct la comanda Gărzii pretoriene, Macron.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro