Ion Cristoiu: Lui Sadoveanu nu-i plăceau romanele poliţiste

1. Jurnalul lui Stendhal surprinde diferenţa dintre poet şi omul simplu în capacitatea poetului de a simţi puternic, de a adînci impresii rămase la suprafaţă în cazul omului simplu. E întotdeauna punctul de plecare al literaturii:

„Mai presus de orice, poetul trebuie să fi simţit un număr imens de emoţii, de la cele mai violente, groaza de a vedea un strigăt, până la cele mai suave, foşnetul unei adieri printre frunze.”

2. Pe prima pagină a Scînteii din 14 martie 1946, dreapta sus, la loc de cinste descopăr o tabletă semnată de Mihail Sadoveanu sub titlul Toate-se vechi. Chiar din primele rînduri marele scriitor îşi dezvăluie ostilitatea sa faţă de romanele poliţiste:

„Unii citesc romane poliţiste. Am încercat şi eu asta; vă-ncredinţez că doctoria nu face două parale, ca şi sticlele de siropuri contra tusei pe care ţi le vînd scump farmaciştii. Înaintea siropului, tuşeai – nu tuşeai; dar după sirop vine adevărata tusă. Citind elucubraţii care de care mai neverosimile, ajunge să doreşti cu disperare o realitate: anume să vezi pe autor ca să tragi în el cu pistolul.”

Sîntem în martie 1946. Înainte de suspendarea ziarului din 30 decembrie 1937 de Guvernul Octavian Goga, Mihail Sadoveanu era trecut director politic pe frontispiciul Adevărului. Semna din cînd în cînd pe prima pagină o tabletă. De ce nu semnează şi acum în Adevărul?

Foarte simplu.

Adevărul nu apărea în martie 1946. Avea să apară peste o lună, în 13 aprilie 1946, sub semnul unor măsuri aşa zis democratice luate de Guvernul Groza în îndeplinirea deciziilor adoptate pentru România de Sesiunea de la Moscova a Conferinţei miniştrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii (16-26 decembrie 1945). Cum printre măsuri fusese stabilită ţinerea de alegeri parlamentare, apariţia unui ziar independent voia să arate Occidentului că-n România există libertatea Presei.

Ziarul reapare cu un text pe manşetă menit a reaminti că din cele mai vechi timpuri Adevărul a militat pentru relaţii normale cu Uniunea Sovietică:

„Am stăruit de trei ani încoace, ca guvernele noastre să caute o înţelegere cu Rusia Sovietică. A susţinut nevoia unei asemenea înţelegeri cu argumente democratice. Am socotit că liniştea şi frica nu pot fi definitiv asigurate, câtă vreme sîntem într-o tensiune cu marele nostru vecin del a răsărit. I-am socotit mai ales că dacă nu ne înţelegem cu dînsul, vina e mai mult a noastră.

(«ADEVERUL» din 13 iulie 1924)”

Cu toate aceste jurăminte de iubire făcute de ziar Marii Prietene de la Răsărit, Mihail Sadoveanu nu va reveni la Adevărul. A preferat să scrie mai departe la Scînteia.

 Ostilitatea faţă de romanele poliţiste are aici motive intelectuale. Scriitorul e un om de cultură. Literatura poliţistă, literatură de consum inferior, îi provoacă dispreţ.

Cîţiva ani mai tîrziu, în 1948, Mihail Sadoveanu îşi mărturiseşte din nou ostilitatea faţă de literatura poliţistă. De data asta motivul e politic:

„La atîtea literaturi diversioniste, menite să îngreuieze oamenilor înţelegerea adevăratelor cauze ale crizelor, şomajului, sărăciei şi războaielor şi să le abată atenţia de la asprele probleme politice şi sociale, s-a adăugat stupefiantul romanelor poliţiste în care cum spune foarte just Gorki – se povesteşte cum detectivii, care păzesc avutul tîlharilor în stil mare şi al organizatorilor de asasinate în masă, prind hoţi şi asasini mărunţi.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro