Ion Cristoiu: Mândria de a fi fost gazat de jandarmi în Piaţa Victoriei mai eficientă decât mândria de a fi fost bătut de mineri în Piaţa Universităţii

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că politicienii USRPLUS au mutat centrul revoluţionar al României din Piaţa Universităţii în Piaţa Victoriei şi se mîndresc c-au fost gazaţi pe 10 august 2018 de jandarmii lui Liviu Dragnea în această piaţă, suspectând chiar un regret al lui Ludovic Orban că nu a fost şi el victimă a gazelor forţelor de ordine, precum Rareş Bogdan.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Numărul 2, din 13 februarie 1990, al săptămînalului Expres, dezvăluie prin caseta redacţională că eram deja oficial redactor-şef. Cornel Nistorescu apare ca director, pe pagina întîi, chiar sub titlul ziarului. Spun, oficial, deoarece, deşi caseta numărului anterior, primul număr al publicaţiei, mă consemnează printre redactori, fără a-mi preciza funcţia, plasarea mea primul, înaintea redactorilor înşiraţi în ordine alfabetică, spune că eram deja de la primul număr redactor-şef. De altfel, primul număr, asemenea tuturor numerelor pînă cînd am plecat la Zig-Zag, mărturiseşte viziunea mea asupra unei gazete. Cum am împărţit cu Cornel Nistorescu conducerea publicaţiei încă de la primul număr, lectura făcută azi colecţiei, de pe poziţiile depărtate ale unui Istoric al presei, surprinde în acelaşi număr prezenţa a două stiluri diferite de a face gazetărie. Al meu, definit prin ironie de tip caragialian, prin atenţia acordată faptului senzaţional, şi al lui Cornel Nistorescu, în care se regăseşte personalitatea postdecembristă a gazetarului care conduce azi Cotidianul: seriozitatea de tip ardelenesc în abordarea realităţii, poziţia tranşantă faţă de politicieni, virulenţa pamfletară. Această realitate, descoperită azi după 30 de ani de presă postdecembristă, mă îndreptăţeşte să-mi asum pastila din pagina a 7-a a numărului din 13 februarie 1990 intitulată Fiecare cu morţii lui:

<Sirena chiotă-n durere / Deşi-i străpuns de baionetă / Vasile Roaită, ea mai sună, / El stă cu pumnul pe manetă. / Pe ochi îi cade o şuviţă, / Sub el genunchii-i se apleacă, / Sirena sună înainte / Şi niciodată n-o să tacă!” – Mihai Beniuc, GRIVIŢA, (1954).

„L-au îngropat în malul Tisei joase / Dar nu ştiam că sînt atît de alunecoase / Şi cum lucrează umezeala-ntruna / Muşcînd din el ca din lumină luna / Unde sorbitu-l-a ca suferinţa plînsul / Spre miazănoapte ţara odiheneşte-ntrînsul.> – Ioan Alexandru, IULIU MANIU (1990)

Din cîte se vede sînt puse alături două strofe mediocre din două creaţi mediocre, depărtate în timp, dar apropiate prin gen:

Poezia propagandistică pretins militantă.

În 1954, Mihai Beniuc bocea mortul Vasile Roaită. În 1990, Ioan Alexandru bocea mortul Iuliu Maniu. Iuliu Maniu murise ca un erou în închisorile comuniste. Vasile Roaită murise ca un agent al Siguranţei. Prin pastilă eu nu-l ironizam pe Iuliu Maniu. Îl ironizam pe cel care croşeta poezie mediocră pe seama destinului tragic al lui Iuliu Maniu. Mult mai important semnala un fenomen abia schiţat în februarie 1990, dar care avea să ia proporţii uriaşe în anii următori. E vorba de exploatarea propagandistică, prin nimic deosebită în stupizenia ei de exploatarea de pe vremea comunismului, a trecutului în interesul prezentului. Ioan Alexandru era un mare poet. În versurile hohotitoare despre Iuliu Maniu era însă un simplu propagandist. Nu numai el, dar şi alţi lideri PNŢCD, se grăbeau să-şi aşeze la temelia capitalului politic martirii de pe vremea comunismului. Trecutul tragic al liderilor PNŢ era însă invocat nu din sincerităţi profunde, ci din interese politice. Ion Iliescu şi echipa FSN-istă erau denunţaţi de partidele istorice drept urmaşi ai comuniştilor care uciseseră în închisori pe cei care luptaseră pentru libertate. Jelirea martirilor folosea ca suliţă pentru împungerea adversarului politic. Dar şi ca piedestal pentru liderii ţărănişti de după decembrie 1989, demni urmaşi ai celor asasinaţi de comunişti. Era la vremea respectivă un climat de sfinţenie absolută cînd venea vorba de martirii închisorilor comuniste. Se înţelege că Expres îşi asuma riscuri enorme atacînd folosirea politică a trecutului tragic pentru interese politice meschine din prezent.

Nu era singurul risc.

Chiar de la primul număr publicaţia Expres critică fără menajamente noua Putere, slujită cu abnegaţie de presa de stat, fostă comunistă, năpîrlită peste noapte democratică. Expres era o publicaţie particulară. A lui Mihai Cârciog şi a lui Cornel Nistorescu. Eu eram un simplu angajat al trustului. În timp ce ziarele de partid şi de stat se lăfăiau în sediile luxoase date de PCR pe vremuri, beneficiau de redactori cu experienţă, dar mai ales de cotă de hîrtie (o chestiune dramatică la începutul lui 1990), Expres beneficia de cîteva cămăruţe în clădirea Universului, închiriate contracost.

 Pastila ironică faţă de un fenomen pe cale de a se dezvolta făcea parte dintr-o campanie de băşcălie a publicaţiei, coordonată de mine (Cornel Nistorescu coordona campaniile care atacau noile realităţi de pe poziţii serioase, militante), sub semnul credinţei că noul regim îşi crea propriile ticuri, propriile clişee, prin nimic deosebite în stupizenia lor de clişeele fostului regim. Pe ultima pagină Expres găzduia rubrica de note scurte, răutăcioase, intitulate Picătura chinezească. Numărul 1 din 7 februarie 1990 tipăreşte această pastilă:

<Schimb de trenuri între preşedinţi.

Şeful trenului prezidenţial, după prezentarea faimosului mijloc de călătorie, a propus ca acesta să fie pus la dispoziţia «noilor conducători». Întrebarea noastră: şi să circule pe vechile linii ferate sau să se construiască una specială numai pentru ei?”

Pentru a submina ironic noul regim apelam la raportarea la trecut. Numărul din 13 februarie 1990 publică rubrica Nimic nou sub soare:

„Dar iată că toate avansurile pe care le-am făcut capitalului străin – stabilizarea, modificare regimului de colaborare a străinătăţii etc. – s-au dovedit – pînă acum cel puţin, inoperante.

Capitalul străin nu vine. Sau nu vine decît în condiţiuni de rentabilitate aproape oneroase pentru noi. Cercurile financiare păstrează încă o rezervă din cele mai accentuate; iar «punerea în valoare» întîrziază.” (Nae Ionescu, Dezamăgiri, în Cuvîntul, 3 ianuarie 1930).

La 8 noiembrie 1945, P.N.Ţ. şi P.N.L. au organizat în Piaţa Palatului, de ziua Regelui (Sfîntul Mihai) o amplă manifestaţie împotriva guvernului dr. Petru Groza de orientare comunistă. Au participat masiv elevi şi studenţi, climatul liceal, cît şi cel universitar fiind anticomunist. Manifestaţia s-a soldat cu morţi şi răniţi. Una dintre cauzele gravelor evenimente poate fi înţeleasă din acest dialog susţinut de Teohari Georgescu, Ministru de interne şi fruntaş comunist cu ziariştii români şi străini:

«ÎNTREBARE: Vă întreb dacă ştiţi dvs. că autocamioanele cu care au venit lucrătorii au venit în viteză, intrînd în populaţie, în mulţime (...)

D. MINISTRU: Toţi martorii care au văzut intrînd maşinile în Piaţa Palatului au putut observa grija conducătorilor de a nu lovi pe nimeni dintre cetăţeni».

Scenariul cu camioanele pline de lucrători ne e cunoscut de undeva. Aţi ghicit! De la demonstraţia anti Front din 28 ianuarie 1990. Se pare că unor lideri ai F.S.N. le-a plăcut mult ce-au văzut în tinereţe şi copilărie.>

Incursiunea în realităţile primelor luni de presă postdecembristă interesează istoria presei. Eu însă m-am întors la pastila Fiecare cu morţii lui, pentru a semnala că în primele luni ale lui 1990, la începutul postdecembrismului, s-au pus bazele unui nărav politic de amploare:

Folosirea fără ruşine a trecutului mai mult sau mai puţin depărtat în interesele prezentului.

Fiecare cu morţii lui a fost doar începutul.

Au urmat în cei 30 de ani Fiecare cu bătuţii lui, Fiecare cu arestaţii lui, Fiecare cu răniţii lui şi mai nou Fiecare cu gazaţii lui.

La vremea respectivă, nici FSN-iştii nu şedeau cu mîinile în sîn. Presa de partid şi de stat era plină de jelanii închinate martirilor Revoluţiei şi de ode închinate celor care-i luaseră locul lui Nicolae Ceauşescu, în frunte cu Ion Iliescu. Ţărăniştii nu fuseseră la Baricada de la Dallas. De aceea, ei apelau la martirii din închisorile comuniste. Feseniştii nu aveau martiri în regimul comunist. De aceea apelau la morţii de la Baricadă. Pe măsură ce înaintăm în postdecembrism, numărul morţilor şi răniţilor folosiţi ca temei de legitimare politică prezentă creşte. Mineriada a adus cu sine un număr uriaş de politicieni care s-au putut făli c-au fost bătuţi de mineri. Mulţi oameni de cultură şi mulţi ziarişti au înlocuit numărul de cărţi publicate cu numărul de bastoane primite de la mineri. În paralel, s-a ivit şi s-a format Fenomenul Fiecare cu piaţa sa. Comuniştii invocau drept moment al martirajului eroic care-i îndreptăţea să conducă ţara, Griviţa 1933. Feseniştii, Piaţa Revoluţiei din 22 decembrie 1989. Comuniştii trecuseră eroic prin ploaia de gloanţe a jandarmilor. Feseniştii, prin ploaia de gloanţe a teroriştilor. Opoziţia la FSN a făcut din Piaţa Universităţii o şcoală a eroismului mai puternică decît cea prezentată de comunişti ca fiind Doftana. Începînd cu februarie 2017, Piaţa Revoluţiei şi Piaţa Universităţii sînt înlocuite cu o nouă Piaţă: Piaţa Victoriei. Am fost la demonstraţiile din Piaţa Victoriei împotriva lui Liviu Dragnea e o replică fudulă care ia locul replicii tot fudule Am fost la demonstraţiile din Piaţa Revoluţiei împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi Am fost la demonstraţiile din Piaţa Universităţii împotriva lui Ion Iliescu. O întreagă generaţie de politicieni – cei din USRPLUS – au mutat centrul revoluţionar al României din Piaţa Universităţii în Piaţa Victoriei. Comuniştii s-au mîndrit că au fost reprimaţi la Griviţa în 1933. Feseniştii s-au mîndrit c-au fost bătuţi, răniţi şi chiar ucişi în Piaţa Revoluţiei de brutele lui Ceauşescu în 1989. Ţărăniştii s-au mîndrit c-au fost bătuţi de mineri în 1990 în Piaţa Universităţii. USRPLUS-iştii se mîndresc pe rupte c-au fost gazaţi de jandarmii lui Liviu Dragnea în Piaţa Victoriei. A fi fost gazat, bătut, a fi fost pur şi simplu în Piaţa Victoriei pe 10 august 2018 înseamnă mai mult decît a fi fost arestat şi bătut de zbirii de la Siguranţă şi mai mult decît a fi fost bătut, rănit, călcat de şenilele tancurilor la Dalles şi mult mai mult decît a fi fost bătut de mineri în Piaţa Universităţii.

Cine nu a fost gazat în Piaţa Victoriei îşi dă cu pumnii în cap acum că n-a avut acest noroc. Ludovic Orban, de exemplu, moare de ciudă că nu se poate făli pe toate drumurile, precum Rareş Bogdan, c-a fost gazat în Piaţa Victoriei”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro