ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Crime şi criminali. De la rabinul Rubin la maiorul Fuchs

Numai legionarii şi nebunii s-au împotrivit comunismului

Nicolae Ceauşescu n-a putut admite niciodată, nici cînd a fost dus la zid, că i se poate împotrivi cineva din convingere, ori că există vreo persoană care crede că ”drumul construirii socialismului” este, de fapt, calea spre dictatură. A fost convins de asta şi în momentele în care a fost dus la zid, ca victimă a ”agenturilor”. A spus-o răspicat că ”numai un nebun” poate gîndi altfel. Sau oameni ”certaţi cu munca”, ori de-a dreptul borfaşi. Securitatea oricum acţionase ani buni în consecinţă: spitalele şi azilele psihiarice au fost umplute de ”bolnavi” internaţi expres ”la cererea Securităţii” şi trataţi de către medici obedienţi ori prea speriaţi, de o boală inexistentă:  ”paranoia politică”, o afecţiune care-i făcea să înjure un regim politic în fruntea căruia se afla, de fapt, singurul mare paranoic politic din România: însuşi Ceauşescu. La fel, penitenciarele s-au umplut cu opozanţi ai regimului care au ajuns ”deţinuţi de drept comun” şi care pînă în ziua de azi nu-şi pot dovedi nevinovăţia, pentru că dosarele întocmite de Miliţie pentru asemenea infracţiuni au avut termen de păstrare 10 ani, la fel şi cele din instanţe. 

Acest trecut recent are istoria lui puţin mai veche. Ceauşescu nu inventase de fapt nimic nou. În anii ’50 şi ‘60, Direcţia Generală a Securităţii Poporului opera cu criterii clare. În afara celor cunoscuţi drept foşti ţărănişti sau liberali, toţi ceilalţi care se opuneau regimului comunist (adică o largă majoritate, mai ales a ţăranilor simpli, care îşi pierdeau pămîntul sub impactul colectivizării forţate) erau consideraţi ”legionari”. Securitatea nu putea concepe că în spatele unui protest nu se află şi o motivaţie ideologică. Aşa că acolo unde nu găsea foste partide politice burgheze, foşti moşieri şi nici ”chiaburi”, ”convingea” arestatul că a fost legionar, ori că a avut legătură cu mişcarea acestora. Astfel, în trei sferturi din cazuri, eticheta pusă în anchetă şi care-i trimitea pe oameni în înschisoare a fost aceea de ”legionar”.

În foarte multe cazuri, o pură invenţie. Cum, de pildă, a fost socotit absolut fără niciun temei şi bîndul părinte Sofian Boghiu, care se pregăteşte acum în cer să urce din treapta de înger spre cea de sfînt român. Pentru că a recunoscut, în circumstanţe ale anchetei la Securitate, pe care nu le cunoaştem, dar le putem imagina, că a citit manuscrisele unor poezii din temniţă semnate de Radu Gyr, i s-a aplicat şi lui această etichetă, deşi nu a făcut vreodată parte din mişcarea legionară. Această etichetă a purtat-o şi pe ”biletul de însoţire” atunci cînd a fost transportat cu un vagon penitenciar de la Jilava la Aiud, condamnat la 15 ani de temniţă grea, numai din vina de mai sus. Şi acest caz nu este, din păcate, singular – ci mai degrabă emblematic, inclusiv în actuala judecată, cea la care sînt supuşi el şi alţii, în zilele noastre.

Cine rescrie istoria

Violenţa şi graba cu care se desfăşurau anchetele Securităţii impuneau o paletă redusă de incriminări. Zoriţi de presiunea şefilor, cît şi de dorinţa de a urca rapid în funcţii, anchetatorii se ”convingeau” rapid de apartenenţa legionară a arestaţilor. Orice ”organizaţie clandestină”, chiar formată din elevi de liceu la mijlocul anilor ’50, cum a fost ~Garda Tineretului Român” din care a făcut parte şi actualul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Octav Bjoza, era automat socotită ”de sorginte legionară”, chiar dacă legionarii erau demult prin lagăre şi puşcării, sau oale şi ulcele. Cunoscînd această realitate, domnul Bjoza, de comun acord cu conducerea AFDPR, a agreat un proiect de lege pentru modificarea Decretului-lege 118, prin care se acordă compensaţii victimelor comunismului şi urmaşilor lor, altul decît cel votat nu cu mult în urmă de Parlament, la propunerea a trei deputaţi din grupul minorităţilor.

Proiectul a fost depus la mijlocul săptămînii la Camera Deputaţior de tînărul deputat liberal, Daniel Gheorghe. Ceea ce a atras reacţia lui Silviu Vexler, deputatul Comunităţii Evreieşti, unde altudeva, decît pe Facebook. Acesta susţine că ”o prevedere clară este transfomată într-una care deschide din nou posibilitatea acordării acestot indemnizaţii” către legionari şi urmaşii lor. Deputatul Wexler se mai plînge că e ţinta unor ”teorii ale consipraţiei antisemite”, fără să-şi pună problema că le-a lansat singur, implicîndu-se în modificarea Decretului-lege 118 privind reparaţiile acordate foştilor deţinuţi politici, care nu-l privea în niciun fel. Dar şi că asistăm, prin proiectul introdus de Daniel Gheorghe, la ”rescrierea istoriei”.

Istoria a rescris-o însă chiar domnul Wexler. În legea pe care o apără nu se spune că n-ar trebui să beneficieze de ea cei care au comis crimele şi atrocităţile specific fascismului, pentru  care au fost condamnaţi, ci toţi aceia ”dovediţi” ca atare. Nu condamnaţi, ci ”dovediţi”. Ori, asemenea ”dovezi” se găsesc din plin în arhivele Securităţii, fabricate pe bandă de aceasta.

În martie 1950, în funcţia de director general al Unităţilor de Muncă (şi director general adjunct al Direcţiei Recrutării şi Repartizării Forţei de Muncă) a fost numit Ilie Bădică (n.1913), eliberat din această funcţie în 31 martie 1966, cînd a fost numit la conducerea Direcţiei Generale a Rezervelor Statului (pînă la 4 iulie 1975). Audiat la Comitetul Central în 1968, Bădică avea să declare: “Arestările deţinuţilor se făceau după nevoi şi, în special, după nevoile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5.000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al Canalului, dădea telefon la tov. Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru, de la Direcţia de Anchete, care împarte sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare Regiune. Ştiu acestea pentru că lagărul de la Rahova [de triere – n.n] era anunţat dinainte să se ducă cu dubele la gară, să aştepte trenul x din regiunea y, adică arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului”. ”Ştampilaţi” pe bandă şi în regim de urgenţă de Securitate drept ”legionari”, toţi aceşti mii de nefericiţi luau calea lagărelor de la Canal, iar acum sînt condamnaţi a doua oară, de deputatul Wexler şi colegii săi. Cine rescrie istoria?

Cum a ajuns maiorul Fuchs de la Suceava colonelul Fuchs de la Bucureşti

Nu aş fi scris aceste rînduri dacă postarea deputatului Silviu Vexler, pentru a-şi justifica greşeala făcută în Legea 232, care cauţionează practic toate aberaţiile Securităţii, nu s-ar sfîrşi cu evocarea unui moment dramatic: ”În încheiere, o amintire: acum peste 80 de ani, înainte de începerea Yom Kippur, la Cîmpulung Moldovenesc, rabinul oraşului, Iosif Rubin, a fost arestat de legionari în timp ce se pregătea să meargă spre sinagogă. Dezbrăcat, rabinul a fost înhămat de aceştia la o căruţă, iar fiul său a fost pus să o conducă. În timp ce erau umiliţi şi torturaţi, legionarii au jefuit sinagoga”.

M-a impresionat istoria sa. Şi nimeni, eu cu atît mai puţin, nu contestă că s-au întâmplat orori de acest fel. Dar e nevoie de discernămînt în a-i judeca, mai ales acum, a doua oară, pe toţi la grămadă. Nu toţi cei pe care Securitatea i-a etichetat drept legionari au şi fost, şi cu atît mai puţin, au comis asemenea fapte. Aşa încît am simţit nevoia unei replici. Nu voi vorbi de ”amintiri de acum 80 de ani”, cum o face tînărul deputat Wexler, ci pe baza documentelor.

În septembrie 1949, lt.col. Tudor Dincă, adjunct al Direcţei de Cercetări Penale a primit ordin direct de la Alexandru Nicolschi ”de a merge la Direcţia Regională a Securităţii Poporului Suceava, pentru a duce munca de control şi îndrumare”. Era însoţit de căpitanul KGB Boris Kornikolov, consilier sovietic al anchetatorilor Securităţii. Pe 21 septembrie, Dincă a prezentat raportul: ”Am onoarea a raporta următoarele: SITUAŢIA LA D.R.S.P. SUCEAVA”. Ceea ce urmează e halucinant, dar adevărat – scris negru pe alb, de un securist cu o funcţie superioară în aparatul central, către subdirectorul Securităţii, Alexandru Nicolski (Boris Grunberg).

Colonelul Dincă descria astfel modul în care decurgeau anchetele la Suceava: ”Metodele întrebuinţate în asemenea împrejurări, nu sînt demne de oamenii de Securitate. Astfel: RUSU MARIA şi sora sa RUSU SABINA, arestate la 7 Aprilie a.c., ca avînd cunoştinţă de banda GĂRZILE LUI DECEBAL au fost bătute pînă cînd lui RUSU MARIA i­-a plesnit timpanul urechei stîngi, din care îi curge puroi şi a avut o hemoragie timp de 2 luni. Sora sa, SABINA, arestată pentru simplul motiv că s-­a găsit în casă cu MARIA, fiind gravidă, a avortat şi de atunci hemoragia nu mai încetează. Acestea, sînt fete sărace, fără nici o brazdă de pămînt”.

Nici starea arestului nu era mai bună: ”Tratamentul arestaţilor este din cele mai barbare. Astfel, ferestrele arestului sînt bătute în cuie, iar uşile nu au nici un fel de aerisire. Murdăria domneşte în toată puterea cuvîntului. Într­una din camere, am găsit­o (sic!) pe arestata ITU IRINA, informatoarea din problema GĂRZILE LUI DECEBAL, care a dat pe MARIA RUSU. ITU MARIA este dementă şi este ţinută de 9 luni, într-­un regim de exterminare. Tov. căpitan CORNICOLOV BORIS a avut o puternică senzaţie de greaţă, în momentul cînd am deschis uşa celulei, unde era închisă fără nici o aerisire. Pe ciment mişunau viermii, iar ea nu mai avea asemănare de om. Era aşezată pe un pat de spital fără nici un aşternut, afară de 2 scînduri aşezate pe zăbrelele patului. De altfel în celelalte camere, nu există nici un pat, arestaţii dorm pe jos. Întrebat de mine, de ce nu a internat­o într­un ospiciu pe IRINA, tov. Maior FUCHS, mi-­a răspuns că aceasta ştie multe chestii de ale Securităţii şi fiind nebună, le povesteşte şi altora.

I-am dat ordin ca imediat să fie scoasă din acea cameră şi să se facă curăţenie, iar a doua zi să fie internată în spital”.

Într-o altă camera, o tînără despre care maiorul Fuchs n-a ştiut prea bine de ce e reţinută, ”DĂSCĂLESCU ELENA, era arestată de 4 zile, nemîncată, cu rochia plină de hemoragie, fără altă îmbrăcăminte, tremurînd de frig, avea un pat de spital, fără scînduri, fără aşternut, direct pe o reţea de balot de tablă, cu deschizătura de cca. 10 cm. În tot timpul nu a încetat din plîns şi cerînd să nu mai fie chinuită în asemenea condiţii, fără nici un rost. Am dat ordin să fie imediat pus în libertate”.

Colonelul Dincă îi arăta, fără menajamente, lui Nicolski: ”În toată Regiunea Suceava se întîmpină greutăţi din cauza curentului antisemit, provocat în sînul populaţiei de faptul că majoritatea instituţiilor sînt conduse de tov. evrei. Datorită faptului că în această regiune tov. evrei, au fost primii care s-­au încadrat şi activat în organizaţiile muncitoreşti şi de partid, poate din ilegalitate, au fost puşi în munci de răspundere, însă elementele reacţionare speculează această situaţie, întreţinînd o atmosferă de ură împotriva oamenilor noştri”. Faţă de situaţiile constate, Dincă venea şi cu propuneri. Prima era mutarea maiorului Fuchs în alt loc din ţară.  S-a aprobat. Fuchs Behr primit gradul de colonel şi funcţia de şef al Casei de Cultură a Ministerului Afacerilor Interne. Unde nu mai ancheta pe nimeni. Cu toate astea, nici noi nu-i judecăm pe etnicii evrei care au aderat la mişcarea comunistă, la grămadă. Ci, tot cu discernămînt. Sper că va fi aplicat de ambele părţi.