Ion Cristoiu: Mihai Eminescu e un model pentru gazetarii de azi

Dialogul cu Ion Spânu despre cartea sa recent apărută Asasinarea lui Mihai Eminescu m-a făcut să reflectez mai mult la Eminescu Gazetarul. Am mai scris că publicistica lui Eminescu nu e pe gustul meu. Nu e în măsura în care e pe gustul meu publicistica lui Caragiale. Asta nu înseamnă că nu-l consider pe Mihai Eminescu un mare gazetar, mai mare decît Caragiale. Da, cel puţin pentru mine, Caragiale e genial în privinţa textului. Poate fi însă cineva mare gazetar fără a avea caracter? După părerea mea, nu. Poţi fi mare scriitor, mare actor, mare pictor şi chiar mare om de ştiinţă fără a avea caracter. Nu poţi fi însă mare gazetar fără a avea caracter. Şi asta deoarece gazetarul e Îndrumătorul moral al poporului său. El scrie şi publică pentru a lumina, pentru a îndruma, pentru a limpezi în conştiinţe evenimentele tulburi şi pentru a feri Poporul de tragerea pe sfoară numită manipulare. Cum poţi fi însă un Îndrumător dacă n-ai caracter? Dacă n-ai caracter ajungi în chip inevitabil să manipulezi, să minţi, să păcăleşti Poporul care crede că sînt adevărate cele scrise de tine. Caragiale a fost din acest punct de vedere un ins fără caracter. Şi deşi a făcut gazetărie pagubele morale produse de lipsa sa de caracter au fost mult mai mici ca în cazul altor condeieri de geniu. Explicaţia? Caragiale publicistul a fost în mare parte prozator. Caragiale a evitat să fie îndrumător de conştiinţe. Mihai Eminescu a fost însă un îndrumător de conştiinţe. Sau cel puţin aşa a zis el, convins că îndrumă conştiinţe. Despre Eminescu gazetarul s-a scris şi s-a vorbit mult după decembrie 1989. S-a scris şi s-a vorbit însă dintr-o perspectivă unilaterală:

Doar din cea de autor de texte.

Sau mai precis din cea de publicist.

Naţionalismul lui Eminescu, furia sa faţă de formele fără fond, teoria sa asupra evoluţiei care trebuie contrapusă Revoluţiei, au fost temeiurile invocării insistente a gazetarului Eminescu. Publicistul Eminescu e însă una şi ziaristul Eminescu, alta. Mihai Eminescu n-a fost un simplu colaborator la Timpul. N-a fost aşadar un mare poet care scrie la gazetă pentru a-şi mai rotunji averea, cum proceda Arghezi. Mihai Eminescu a lucrat efectiv în redacţii. Mai bine zis, a condus redacţii. Între mai 1876 şi iulie 1877 el conduce foaia numită Curierul de Iaşi. Între februarie 1880 şi ianuarie 1882 conduce unul dintre cele mai mari ziare ale vremii Timpul. Fusese din octombrie 1877, redactor al ziarului. Din ianuarie 1882, cînd conducerea e preluată de Grigore Păucescu, pînă în 28 iunie 1883, cînd e declarat nebun, şi deci nu mai poate lucra în presă, e redactor pentru partea Politică, obligat să scrie trei articole pe săptămînă. Spre deosebire de Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu, Eminescu n-a fost proprietarul ziarelor conduse de el. A fost ceea ce se cheamă azi un responsabil de gazetă aparţinînd unui mogul.

Cum a practicat Eminescu gazetăria? Iată o întrebare la care în postdecembrism nu s-a răspuns, deşi situaţia lui Eminescu – de salariat al unui mogul – s-a întîlnit şi se întîlneşte după decembrie 1989 în proporţie de masă.

Prima şi principala sa caracteristică e refuzul de a tranzacţiona meseria. Ca şi Ladima din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu (romancierul l-a avut drept model pe Eminescu), gazetarul Eminescu nu poate scrie şi publica decît ceea ce crede. Aflat la conducerea Curierului de Iaşi, i se cere o concesie, o concesie socotită măruntă de către moguli. Reacţia poetului e descrisă de George Călinescu în monumentala lucrare Viaţa lui Mihai Eminescu:

„Nevoia de independenţă economică şi morală este poate ceea ce a apăsat mai mult pe Eminescu, nerăbdător de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma cărora îşi pierduse pentru totdeauna nădejdea unei sinecure ce ar fi fost totuşi aşa de fructuoasă pentru cultura ţării. Această fire fu cauza unui conflict ce se ivi în curând între Eminescu şi dl Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, unde se imprima Curierul. Dl Mircea, fiind legat prin interese profesionale de dl Pastia, primarul oraşului, care era atacat într-o foaie locală, Steaua României, rugă pe poet, om cu condei, să scrie cîteva rînduri de apărare pentru primar. Toţi redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor şi cunoscuţilor. Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, nu voi totuşi să facă aceasta şi răspunse demn precum că nici nu cunoaşte pe dl Pastia, nici nu e cunoscut de dînsul, şi fiind de puţină vreme în ţară, iar acela nu demult primar, nu poate emite nici o opinie nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. Dl Mircea propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să-l semneze poetul, propunere la care acesta răspunse, şi mai indignat, că nu înţelege ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu dl Mircea, care este o nulitate, şi că mai ales nu ţine să-şi însuşească greşelile oricărui avocat de mâna a treia, sau ale oricărui ins ce de ieri, de alaltăieri ţine pana-n mînă pentru a înnoda două vorbe româneşti (60).

În urma acestui conflict, Eminescu fu constrîns să se retragă din redacţia gazetei, după un an de muncă stearpă.”

S-a făcut mare caz, mai ales în Proletcultism, de exploatarea lui Eminescu gazetarul de către boierii care finanţau Timpul. Plecînd de la o remarcă a poetului („Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt, şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc.”...) s-a impus ideea unui Eminescu trudind la realizarea fiecărui număr din Timpul pe cînd boierii erau la Mare sau la Veneţia. Da, din punct de vedere al realităţii, aşa era. Gazetarul Eminescu nu-şi lua concediu pe timpul verii de la conducerea ziarului Timpul. George Călinescu îl surprinde muncind pe rupte la alcătuirea ziarului (atenţie, ca redactor şef şi nu ca autor de comentarii!):

„Eminescu a luptat ani de zile aproape singur cu greutăţile redacţionale, scriind articole de fond, reportaje parlamentare, compilînd informaţiuni, corectînd şi paginînd. Aşezat la o masă lungă, plină cu jurnale, el lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămaşă şi pantaloni, cu mîinile pline de cerneală violetă şi faţa obosită şi neorînduită. Fiindcă însă nu putea alcătui articole mai de temei decît în linişte, el se închidea seara în odaia lui acasă, compunînd noaptea, la lumina oscilantă a lămpii cu petrol, pentru ca a doua zi, livid, nepieptănat, să apară în tipografie cu un teanc de manuscrise. Nemîncat sau nedormit, el sosea la redacţie cu mare punctualitate, pentru că, deşi lipsit de grija de sine, era de o conştiinciozitate profesională inalterată. Din păcate partidul se afla în opoziţie, latifundiarii erau avari cu averea proprie, fondurile erau puţine şi se strângeau greu, şi astfel redactorii rămîneau neplătiţi cu luni le. Eminescu se împrumuta ca să poată trăi şi suferea de umilinţe şi strâmtorare (210). În iulie 1879, de pildă, ia cu împrumut de la un C. Marcopol din Iaşi 300 lei, fie chiar la Iaşi, unde se va fi repezit, fie la Bucureşti, unde va fi prins pe împrumutător (229). În cele din urmă, salariile tot se plăteau şi, cu oarecare chibzuinţă, un om ar fi putut duce pe acele vremuri o existenţă mulţumitoare, ca aceea de pildă a lui Slavici sau a lui Caragiale, gazetari şi ei.”

De precizat în chip obligatoriu că Eminescu era şi cel mai mare poet al vremii şi el era conştient de asta. Nu de puţine ori el se plînge că trudeşte în loc să plece în concediu:

„Boala era înrăită şi de munca istovitoare de redacţie, care nu-i dădea răgaz. El era nevoit să rămînă în Bucureşti şi vara, pe călduri, spre a redacta o gazetă pe care patronii latifundiari uitau s-o subvenţioneze. În vreme ce mai toţi – Maiorescu îndeosebi – plecau la băi în străinătate, poetul, străbătînd zilnic trotuarele încinse, se înfunda în duhul de cerneluri al redacţiei şi uneori al tipografiei.

«– Uf, nu mai pot, nu mai pot – se plângea câteodată vreunui prieten – aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vro două săptămîni...

– De ce nu te duci?

– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?...»”

Să tragem de aici concluzia că Eminescu muncea ca un salahor la Timpul fără nici un chef, doar pentru a avea un salariu? Ne răspunde un alt fragment din Viaţa lui Mihai Eminescu în care George Călinescu surprinde munca marelui poet la Curierul de Iaşi:

„Deşi munca la această gazetă, pe care poetul o numea în dispreţ «foaia vitelor de pripas» (M. E., 1, 2), era lipsită de orice satisfacţiuni morale şi materiale, Eminescu a scris articole aşa de pline de conştiinciozitate şi de doctrină, încît ne este penibil să ne gîndim că o activitate atît de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure. La o masă simplă de redacţie, cu foarfecele alături, Eminescu compila acum, abstras de orice zgomote ale străzii, informaţiuni, cronici şi articole, lipea fragmentele tăiate din alte publicaţiuni şi făcea corecturi, stînd în legături strânse cu duhul de cerneluri al Tipografiei Naţionale. Şi, culme a modestiei, nici acum şi nici mai tîrziu el nu-şi semnează articolele, văzînd în ele o îndatorire, iar nu o satisfacţiune. El a scris aci la cronica externă şi internă o mulţime de consideraţii politice asupra problemei românilor de pretutindeni, în legătură cu probabilitatea trecerii armatelor ruseşti prin ţară, diferite articole privitoare la chestiunea evreilor pămînteni, admirabile şi lucide articole de politică externă, în care raportul României cu statele înconjurătoare era intuit cu agerime la momentul istoric respectiv (Planul unei confederaţiuni balcanice, Românii şi Austro-Ungaria, Turcii şi Europa, Dualismul şi federalismul în Austro-Ungaria), comemorări naţionale depăşind prin impetuozitate efemeritatea unui articol de gazetă (Grigore Ghica-voievod), însemnări economice, pe cât de competente, pe atît de organizate în chipul unei doctrine încheiate (Industria naţională românească, Buna gospodărie bătrânească, Înstrăinarea industriei româneşti). Aci a publicat şi nişte observaţiuni critice împotriva d-rului Zotu, care recenzase aspru Logica lui Titu Maiorescu. În afară de aceasta, Eminescu scria şi cronica teatrală (60). În vara anului 1876, juca în grădina «Château-aux- Fleurs» o trupă românească cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihail Arceleanu şi P. S. Alexandrescu, care şi-a urmat reprezentaţiile şi în anul următor (34). Începând de la 1 iulie, cronicile teatrale, deşi nesemnate, poartă întipărirea spiritului eminescian, prin stil şi vocabular, dar mai ales prin elevaţiunea punctului de vedere şi răceală tehnică a preţuirii actorilor. În general, stilul articolelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea şi improvizaţia gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice şi cu cultură filozofică, punea pe hîrtie, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit statornică.”

Să zicem că la Timpul Mihai Eminescu muncea ca un rob şi pentru că era conştient de importanţa funcţiei. Dar la Curierul de Iaşi? Era limpede că i se dăduse postul ca o sinecură. Dacă ar fi încasat banii trecînd din cînd în cînd pe la redacţie sau netrecînd de loc, credeţi că l-ar fi fluierat cineva? Eminescu ia în serios funcţia de conducător de gazetă. Ca şi la Timpul mai tîrziu, Curierul de Iaşi nu e o gazetă de la care el primeşte un salariu, ci un instrument de comunicare a idelor şi credinţelor sale. Folosirea întregului ziar ca portavoce a gîndirii sale e o caracteristică exemplară a gazetarului Mihai Eminescu. Da, el se plînge că nu merge în concediu, numai că plîngerile sale sînt aşa, de ochii lumii, şi se întîlnesc la mulţi dintre cei bolnavi de muncă. În realitate Mihai Eminescu ia în serios îndatoririle de a scoate ziarul şi nu numai pe cele de a semna un comentariu. Pasiunea pusă de el în alcătuirea Timpului se explică şi prin conştiinţa că un ziar bine făcut înseamnă un instrument bine făcut de transmitere a gîndirii sale. Ca redactor şef Mihai Eminescu se exprimă nu numai prin comentariile semnate, dar şi prin întreg ziarul, care dă seamă, de la structură pînă la alegerea ştirilor, de viziunea sa asupra lumii.

Mihai Eminescu gazetarul nu se limitează la Mihai Eminescu publicistul.

De aceea, Mihai Eminescu ar trebui studiat la facultăţile de jurnalism şi ca – dacă nu mai ales – exemplu de ceea ce înseamnă gazetarul adevărat în materie de credinţă fanatică în profesia de ziarist.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro