Ion Cristoiu: O cititoare de Universul – Miţa Baston

La dialogul tv despre Stelian Popescu, directorul şi proprietarul Universului, îi citesc lui Aristide Buhoiu şi, prin asta, telespectatorilor, celebra replică a Miţei Baston din D-ale carnavalului:

„Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu... şi să vedem. O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost pînă acum în «Universul»”.

Îl întreb pe interlocutor:

Era Miţa Baston o cititoare de Universul?

Îmi răspunde afirmativ.

Universul a fost încă de la înfiinţare un ziar popular, cu o mare pătrundere în rîndurile oamenilor simpli. Era citit mai ales de cei de la mahala. Nu se dădeau în lături să-l cumpere nici funcţionarii, ofiţerii, micii burghezi. Uriaşa sa influenţă a făcut să fie subiect de interes politic acut. În anii premergători intrării noastre în Primul Război Mondial, Take Ionescu (liderul Partidului Conservator Democrat) îl ajută cu bani (primiţi de la ruşi, spun gurile rele!) pe Stelian Popescu pentru a-l cumpăra. Sub Carol al II-lea, ziarul beneficiază de exclusivităţi, cum a fost, de exemplu, stenograma Procesului Corneliu Zelea Codreanu.

Constrânsă de rigorile ritmului, discuţia trece mai departe, fără a stărui asupra acestei referiri a Miţei Baston la un ziar precum Universul.

Şi totuşi ar fi meritat să stăruim un pic.

Caragiale e un scriitor eminamente implicat în actualitate. Perfect explicabil astfel de ce creaţia sa face trimiteri la personalităţi şi evenimente de mare răsunet la vremea respectivă. Veta din O noapte furtunoasă fredonează din Portretul lui G. Sion; Jupîn Dumitrache şi Ipingescu se trudesc să descifreze un articol scris în stilul italienizant de la Românul lui C.A. Rosetti; grupul Caţavencu e una din multele grupări liberale disidente din ultimii ani ai guvernării Ion Brătianu; Ziţa se laudă a fi „citit de trei ori Dramele Parisului”, „cîte au ieşit pînă acum”; Jupîn Dumitrache îşi duce cucoanele la grădina de vară a lui I.D. Ionescu.

Caragiale e însă şi un mare satiric. Asemenea tuturor marilor satirici, el nu şovăie să-şi lovească adversarii din presă şi literatură făcîndu-i preferaţi ai personajelor ridicole. Stilul italienizant al lui C.A. Rosetti e crunt ironizat prin înfăţişarea ziarului Vocea Patriotului Naţionale drept lectura de căpătîi a celor doi imbecili: Jupîn Dumitrache şi Ipingescu. În dezlănţuirea ei de telenovelă, Miţa Baston invocă, la un moment dat, Republica de la Ploieşti:

„Da (ridicîndu-se), vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sînt fiică din popor şi sînt violentă; ai uitat că sînt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sînt ploieşteancă – da, ploieşteancă! – Naică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da o revuluţie... să mă pomeneşti!...”.

Intenţia de batjocorire a Republicii de la Ploieşti bate la ochi. De altfel, în economia personajului, trimiterea e niţel forţată. Fireşte, dacă nu-i atribuim Miţei Baston, ca şi Conului Leonida, disponibilitatea de a emite clişee ale epocii. E un procedeu admirabil utilizat de Caragiale în Două loturi.

D-ale carnavalului era gata în februarie 1885. Primul număr din Universul lui Luigi Cazzavillan apare la 20 august 1884. Succesul de tiraj e neobişnuit: 5.000 de exemplare, în condiţiile în care nici un ziar de pînă atunci nu depăşise tirajul de 3.000 de exemplare. Accentul pus pe faptul divers, pe „scandaluri”, pe istorioare de telenovelă îl fac simpatic masei de cititori şi antipatic intelectualilor. Indiferent de aceasta, apariţia Universului e un moment de răsunet în epocă. Scriitorul Caragiale, cu al său simţ gazetăresc al actualităţii, nu-l putea ocoli. Nu întîmplător, potrivit mărturiilor, la premiera Scrisorii pierdute, din 13 noiembrie 1884, doi tigănuşi, interpretaţi de elevele de Conservator – Maria Ciucurescu şi Mia Theodorescu – vînd Universul „de cinci parale”.

A vrut să ridiculizeze Caragiale ziarul Universul, făcînd din el gazeta reper a Miţei Baston?

Greu de răspuns. Un satiric n-are cum să ia peste picior lucrurile populare. Le poate cel mult ignora. Victimele sale sînt lucrările nesincere, cele cu o aparenţă idealistă, ascunzînd o esenţă meschină. Universul era un ziar sincer în interesul de a cîştiga cu orice preţ marele public.

Înclin să cred ca I.L. Caragiale a luat Universul ca pe un moment al actualităţii peste care nu se poate trece. Sau, dacă ne gîndim la scena cu vînzarea Universului de la premiera Scrisorii pierdute, nu-i exclus să fi vrut să-i facă niţică reclamă produsului lui Luigi Cazzavillan. Nu va fi el mai tîrziu un colaborator de frunte al ziarului?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro