Ion Cristoiu: Pericolul Diplomaţiei ruseşti – mai mare decît pericolul Armatei Ruse

Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine, întreprinde un voiaj în Rusia lui 1839.

Motivele acestei aventuri sînt şi azi controversate. După unii, marchizul a fost incitat de succesul cărţii lui Alexis de Tocqueville, apărută în 1835, Democraţia în America. Autorul profetiza în ultimul capitol că lumea viitoare va fi împărţită între Rusia şi America. Cunoscut drept semnatar al unor note de călătorie din Spania, marchizul va fi socotit că un voiaj în ţinutul despre care concurentul său spunea că va unul dintre stăpînii lumii i-ar putea aduce un răsunător succes. După alţii, marchizul de Custine s-a dus în Rusia anului 1839 pentru a obţine graţierea de către ţarul Nicolae I a unui tînăr conte polonez, Ignasy Gurowski, refugiat la Paris.

Indiferent de motivele călătoriei, sigur e că volumul Rusia 1839, publicat de marchiz în 1843, se constituie într-o lucrare capitală pentru a înţelege Rusia tuturor veacurilor şi nu numai cea a ţarului Nicolae I.

La vremea sa, volumul s-a bucurat de un succes răsunător.

Interzis în Rusia, el a avut a fost tipărit în Franţa (şase ediţii), în Anglia şi în Germania.

Uitat apoi timp de un secol şi ceva, Rusia 1839 cunoaşte o redescoperire spectaculoasă în anii Războiului Rece.

Observaţiile despre Rusia ţaristă erau de o actualitate surprinzătoare pentru Rusia sovietică.

Războiul Rece s-a încheiat de aproape două decenii.

Rusiei sovietice i-a luat locul Rusia zisă şi democratică.

Şi-au pierdut actualitatea observaţiile marchizului de Custine?

Nici vorbă.

Pentru că Rusia de azi rămîne, cel puţin în politica sa externă, Rusia ţarilor şi Rusia secretarilor generali ai PCUS.

Într-un cuvînt, Rusia dintotdeauna.

Spune la un moment dat marchizul de Custine:

„Chiar dacă dominaţia Rusiei s-ar mărgini doar la pretenţii diplomatice, fără a merge pînă la cuceriri, tot ni s-ar părea tot cel mai de temut lucru din lume”.

        Comunismul a ridicat pe culmi nebănuite această ştiinţă a inteligenţei, a calculului rapid, a intuirii următoarei mişcări a adversarului, care e diplomaţia rusă. Nu sînt oare ruşii mari maeştri la şah? În „Chestiunea rusă la sfîrşit de secol XX”, Soljeniţîn confirmă vorba marchizului de Custine. Principalele instrumente puse la lucru: realismul, cruzimea, cinismul. Nu în ultimul rînd spoiala numită ideologia progresistă, sub puterea căreia mulţi inşi din Occident au acceptat să lucreze pentru KGB:

        „Conducătorii comunişti au ştiut întotdeauna foarte precis ce urmăresc şi de ce au nevoie, demersurile lor fiind îndreptate numai spre realizarea unui scop lucrativ. N-au făcut niciodată nici un pas din mărinimie sau dezinteres; fiecare pas era calculat în modul cel mai realist posibil, «evaluarea» adversarului fiind făcută cu maximum de perspicacitate, de cruzime, de cinism. Pentru prima dată în îndelungata istorie rusească diplomaţia sovietică a lucrat ingenios, fără concesii, perseverent, impertinent, depăşind-o întotdeauna pe cea occidentală.”

Pericolul diplomaţiei ruseşti e un adevăr de o valabilitate stupefiantă azi, cînd Rusia, după refluxul care a fost prăbuşirea URSS, a trecut la o ofensivă politico- militară agresivă împotriva Occidentului.

Războiul din Ucraina a adus în prim plan varianta militară a politicii ruseşti de expansiune. S-a trecut şi se trece cu vederea ofensiva diplomatică a Rusiei, desfăşurată înainte de începerea Războiului, în pregătirea acestuia ( a se vedea seducerea Vestului, apropierea de China, cîştigarea unei mari părţi din Lumea a Treia) şi în cele patru luni şi ceva de Război. Fără această ofensivă diplomatică Rusia ar fi fost de mult îngenuncheată. Unul dintre marile succese ale acestei ofensive îl constituie faptul că o mare parte a Lumii n-a condamnat intervenţia în Ucraina, multe ţări evitînd sau chiar refuzînd să participe la Războiul economic al sancţiunilor occidentale.

Atenţie, aşadar, la Lavrov şi nu la Şoigu!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro