Ion Cristoiu: Poleiala unui regim de suprafaţă

Cum scriau despre Eminescu duşmanii lui din presă. Ori de cîte ori văd pe vreun tînăr coleg de breaslă revoltat pe nimicnicia ziariştilor de azi, care-şi permite să terfelească orice şi pe oricine, le dau drept exemplu pe un anume Nicolae Xenopol, gazetar la Românul, despre care George Călinescu scrie în Viaţa lui Mihai Eminescu că-l ataca astfel pe Mihai Eminescu:

„Nicolae Xenopol, poreclit de Eminescu Xenopulos şi criticul literar al Românului, făcînd şi el pe poet bulgar, îl înfăţişează cu cea mai murdară ură: «Acest individ poartă pantaloni vineţi, un ghieroc negru de împrumut şi o pălărie mare neagră, întocmai ca aceea a nemţilor cari umblă cu flaşnete în spate; e pururea plin de noroi, şi faţa şi mîinile sale poartă nenumărate urme de negreală violetă. Cizmele le înlocuieşte adeseori prin papuci, şi în acest hal i se întîmplă uneori să intre la Hugues, spre a căuta vreun stăpîn din ai săi, care nu ştie sărmanul unde să se ascundă mai curînd, spre a nu fi văzut de fostul grădinar. Dăm aici signalmentul exact al acestui bizar personagiu, căci pe la ora mesei de-l întîlnim pe stradă e bine să te fereşti de dînsul.» După alte cîteva spirite neroade, autorul acestor rînduri încheia, punînd la îndoială sănătatea mintală a poetului: «...Aveam pînă acum pe omul care se crede cocoş, pe acel care-şi închipuie că-i umbrelă şi stă toată ziua într-un ungher pentru a se usca... dar pe omul care se crede român şi vorbeşte de sîngele strămoşilor, fiindcă şi-a schimbat terminaţia numelui din ovici în escu, aceasta nu s-a mai văzut. Desigur că doctorul Maudsley, în vreo nouă ediţie a cărţii sale Pathology of Mind, va trage toate foloasele din exemplul ce-i aducem aici. Ne e teamă însă că Maudsley va rîndui dlui Eminovici o cură îndelungată în vreun stabiliment, bunăoară la Mărcuţa...»”

Să ne plasăm în contextul vremii respective. Mihai Eminescu îi ataca în Timpul pe Liberali. Aceştia îi răspundeau prin păduchi precum Nicolae Xenopol. Azi, ni se pare o enormitate ce putea scrie un neica-nimeni despre poetul nostru naţional. La vremea respectivă nu se judeca însă astfel. Nicolae Xenopol îşi avea şi el cititorii săi, fani, le-am spune azi, şi dacă ar fi fost facebook, am fi putut vorbi de urmăritori cu duiumul. Aceştia îl urau pe Mihai Eminescu şi, fireşte, jubilau cînd citeau mizeriile lui Nicolae Xenopol. Păi, Eminescu e un mare poet, ar putea observa mustrător un cititor neutru. Fugi de aici, ar fi răspuns facebukiştii de la vremea respectivă, ce mare poet, nu e nici măcar poet pur şi simplu. George Călinescu notează că pe Mihai Eminescu nu-l impresionau aceste atacuri:

„Aceste atacuri, oricît de execrabile, nu înnegurau spiritul poetului şi, dacă le răspundea uneori, o făcea numai pentru că găsea prilej bun de a ilustra teoria păturii superpuse.”

Deşi în general priceput la psihologie, George Călinescu o dă aici în bară. Eminescu era şi el om. Ca orice om trăia intens situaţiile locului şi timpului în care se afla. Sînt sigur că-l afectau astfel de atacuri. A crede că el se considera geniu şi prin urmare trata cu nepăsare înjurăturile din presă înseamnă a nu pricepe că înainte de a fi geniu, un poet e şi el om. Dacă-l înşeală nevasta nu zîmbeşte dispreţuitor, zicînd că posteritatea va consemna asta în favoarea sa, ci se amărăşte, se revoltă, suferă. Ca orice bărbat înşelat de femeia iubită. Dacă n-ar fi aşa, n-am avea mari poeţi. Pentru că marii poeţi, din asta îşi extrag seva creaţiei:

Din suferinţele omeneşti, trăite la un grad infinit mai mare decî îl trăiesc oamenii simpli.

*

Un Conducător de Mucava. Un eseu tipărit de mine într-unul din volumele seriei Istoria ca telenovelă se intitula: O alcătuire de mucava – Frontul Renaşterii Naţionale.

Frontul Renaşterii Naţionale e partidul născocit de Carol al II-lea la finele lui 1938 sub influenţa ambiţiosului Armand Călinescu pentru a asigura Regelui un spaţiu apărător de posibilele bombăneli populare.

Demonstram, în eseul cu pricina, plecînd de la structura, activitatea şi comiţiile şi comitetele FRN, că formaţiunea era artificială, văduvită de necesara rădăcină în credinţe şi convingeri.

Pe măsură ce înaintez în cercetarea noului regim, cum îi spune Armand Călinescu Dictaturii Regale, mă conving că nu numai FNR, dar şi toate instituţiile, ctitoriile, ca să mă exprim în limbajul lăudătorilor lui Carol al II-lea din cei doi ani de după Lovitura de Stat, sînt de mucava.

Cu mici excepţii (Fundaţia Regală pentru Cultură şi Artă, Echipele studenţeşti), alcătuirile născocite de Carol al II-lea se definesc prin prăpastia dintre înveliş şi suprafaţă.

La suprafaţă, altfel spus în manifestările publice, Straja Ţării, Parlamentul ales la 1-2 iunie 1938, Serviciul Social, presa Trustului Carol II îţi iau ochii.

În profunzime, sînt simple forme fără fond.

Principala lor utilitate constă în punerea la cale a unor grandioase şi, totodată, grandomane spectacole. Dedicate lui Carol al II-lea. Cele două serbări ale Restauraţiei – din 1938 şi din 1939 (în 1940, date fiind condiţiile extrem de vitrege, manifestările populare n-au mai avut loc) – au fost prilejul unor spectacole la ANEF a aşa-ziselor Săptămîni ale Străjeriei.

Propaganda carlistă le-a înfăţişat şi le-a cîntat drept dovezi nu numai ale dragostei şi recunoştinţei faţă de Rege, dar şi ale forţei organizatorice a Străjii ţării. Avînd drept membri obligatorii elevi, Straja Ţării înlesneşte organizarea unor astfel de manifestări, care dau posibilitatea elevilor să chiulească de la ore. Spectacolele de pe stadion, Ştafeta Graniţelor, săptămîna Străjerilor nu spune însă nimic despre forţa organizaţiei. La fel reţeaua de Cămine Culturale şi Şcoli ţărăneşti de sub conducerea lui Dumitriu Gusti produce mai ales spectacole de cîntece şi dansuri populare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro