Ion Cristoiu: Postdecembrismul – Epoca supremaţiei de Netăgăduit a Hîrtiei asupra Realităţii

Ce era socialismul real. Într-una din ediţiile Jurnalului meu video observam că postdecembrismul românesc poate fi definit drept conflictul etern dintre Cele de pe hîrtie şi Cele din realităţi. Meşteşugul politicii reclamă înainte de toate adaptarea legilor, a programelor, a măsurilor, a planurilor chiar şi a visurilor vizînd viitorul la realităţile specifice ale ţării respective. Pe vremea cînd se discutau chiar în interiorul Lagărului Socialist problemele tot mai mari ale socialismului real, cum li se spunea regimurilor din Europa de Est şi Centrală, una dintre explicaţiile dificultăţilor din aceste ţări se referea la impunerea de către Moscova altor ţări, cu alte realităţi, modelul sovietic de socialism. Se spunea printre altele că URSS n-a moştenit de la Rusia ţaristă proprietatea privată asupra pămîntului. Asta a justificat într-un fel înfiinţarea colhozurilor. Mujicul nu-şi dădea pămîntul la colectiv şi prin urmare nu-şi asuma dramele ţăranului din România sau din Cehoslovacia, care trebuia să renunţe la pămîntul asupra căruia era proprietar.

Acum se ştie că în esenţă comunismul nu corespundea firii umane, axate pe proprietate, pe concurenţă, pe interes propriu. Da, dar esenţa discuţiei despre adaptarea socialismului la realităţile specifice ale fiecărei ţări rămîne. Democraţia e fireşte democraţie, şi teza unei democraţii originale într-o ţară ca România, lansată şi susţinută de Ion Iliescu după decembrie 1989, era hazardată. Asta nu înseamnă că în măsurile, în legile, în proiectele, în programele instituţiilor democratice, ale partidelor nu trebuie să ţinem cont de realităţi.

Din nefericire postdecembrismul e de la un capăt la altul epoca supremaţiei de netăgăduit a Hîrtiei asupra Realităţii. Programele de Guvernare, Programele electorale rămîn doar pe hîrtie. Nu numai pentru că sînt o cale de păcălire a electoratului, ci şi pentru că sînt produse exclusiv în birouri. Legile trebuie să corespundă realităţilor noastre specifice. Să dau un exemplu. În Olanda, consilierii municipali sînt de secole oameni pricopsiţi sau ceea ce la noi s-ar numi oameni onorabili. Poate fi comparat consilierul municipal de la noi, în mod obişnuit un rupt în fund, ahtiat după îmbogăţire, cu consilierul din Olanda, care vede în funcţia sa un simplu mijloc de dedicare concetăţenilor. Ne tot întrebăm de ce în Danemarca ministrul vine cu bicicleta la birou iar la noi cu maşină cu girofar. Pentru că în Olanda ajungi ministru dintr-o postură de om pricopsit. Parvenirea la o funcţie publică nu e văzută ca la noi drept apucare a lui Dumnezeu de un picior, ci pur şi simplu ca unul dintre momentele în care faci altceva decît ceea ce ai făcut pînă acum.

*

Mai tare ca Literatura. Citind şi fişînd pentru cartea pe deplin abandonată Jurnalul unei obsesii – Camil Petrescu – am parcurs cu creionul în mînă şi eseul Figures du passé: Danton, publicat de Louis Madelin, în 1914, la Hachette. Nu ştiu ce mi-am notat din volum pentru cartea mea. Am descoperit mai zilele trecute într-un caiet de eseuri această notă izvorîtă din lectura cărţii lui Louis Madelin:

„Iată una din cărţile cu care nici un roman contemporan nu se poate compara. O istorie a revoluţiei franceze, ca de altfel o istorie a oricărui timp de istorie accelerată, întrece prin forţă şi autenticitate literatura. Cît de mult poate inventa literatura, rupîndu-se de realitate, sub semnul ficţiunii? Mai nimic faţă de viaţă. Danton, aşa cum a fost el în revoluţie, e un personaj shakesperian. Singura deosebire faţă de un personaj din Shakepeare e faptul că Danton a existat. Orice roman este o povestire, în care unui personaj i se întîmplă ceva. Faţă de roman, Istoria are avantajul de a nu fi imaginat faptele. Sînt în Revoluţia franceză – şi în viaţa lui Danton – momente în care realitatea întrece închipuirea: Asaltul asupra palatului regal, războiul cu Prusia, lupta cu iacobinii, faimoasele înfruntări oratorice din Convenţie, procesul lui Danton.”

Citind aceste rînduri scrise cu decenii în urmă îmi dau seama că prefiguram în vremea respectivă teza mult îndrăgită şi mult susţinută de mine astăzi, cea a Istoriei – marele prozator.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro