Ion Cristoiu: Rolul aperitivului în politica românească

1. Ioan Valahul e un personaj simbol în Princepele lui Eugen Barbu. Şoaptele literare susţin că personajul îl are drept prototip real pe regretatul Ioan Lăncrăjan. Oricum, pentru Eugen Barbu, el se vrea vocea autohtonă a românului peste care trec, asemenea valurilor peste pietrele statornice, domniile vremelnice. De aceea, spusele sale Princepelui au valoare emblematică:

„Poate ai nevoie de linguşitori, cum au toţi puternicii zilei, dar nu de linguşitori trebuie să se bucure Stăpânii pământului, ci de cei ce-i ceartă şi le arată cât de greu atârnă păcatul lor ce nu seamănă cu al tuturor...”.

 O justificare profetică a presei independente postdecembriste. Ale cărei mustrări trebuie să-i bucure şi nu să-i supere pe puternicii zilei.

2. Despre năravul românesc al bodegăi pe post de catedrală am mai scris. Găsesc în prima tabletă din seria Manual de morală practică, tipărită în „Adevărul literar şi artistic”, 12 august 1928, un pasaj pe care mi-l amintesc ca citit şi altădată, nu ştiu dacă şi postat aici, în Jurnalul gîndurilor mele. Mă grăbesc să-l consemnez, deoarece el subliniază un nărav românesc denunţat şi de Caragiale în acel dă-i cu bere, dă-i cu vin al Cetăţeanului Turmentat. În postdecembrism am remarcat nu de puţine ori rolul de destin al restaurantului în viaţa politică a României. Arghezi numeşte asta crearea şi dezvoltarea instituţiei zise şi a aperitivului:

„Fereşte-te de acela care nu se îmbată, care nu curvăsăreşte, care nu joacă birlicul, care nu doarme prea mult şi care îndură muncile fără murmur. Acela face una din aceste trei lucruri: sau citeşte, sau gîndeşte, sau se roagă – şi aceste trei lucruri sînt funeste, dacă se propagă. Deschide peste drum de casa lui o «bodegă«». «Aperitivul» e o binefacere de mare însemnătate. El a dat rezultate mai mari decît toată organizaţia de stat, mai sigură decît Cenzura, mai concrete decît Siguranţa, mai clare decît Constituţia. Nimic nu amorţeşte mai fericit ca gustările însoţite de şpriţ, bere şi spirt. Repetat de două ori pe zi, aperitivul consacră majorirăţi şi unanimităţi succesive, fereşte mintea de scaiul comparaţiei şi de păcatul deducţiei, permite unui popor să fie cuminte şi felicitat în toate zilele de presa bună şi în toate discursurile de oratori. Aperitivul îndeamnă pe funcţionar să primească ofrandele pe subt mînă, ale clienţilor de autorităţi, îi prepară un suflet molcom şi gras”.

3. Mai bun decât „Liberalul” si chiar decât alte cotidiane independente, oficiosul PNŢ „Dreptatea”, ne oferă azi, când istoria anilor 1944-1947 e deja lămurită, multe prilejuri de lectură încântată. Ziarul lucrează împotriva guvernului Petru Groza cu toate instrumentele unei orchestre bine puse la punct: pamflete, dezvăluiri senzaţionale, replici prompte şi deseori ucigătoare, analize politice de o acuitate excepţională, multe datorate lui Nicolae Carandino, umor de înaltă calitate. Poate pretinde oricând un loc de frunte în antologia hazului autohton caricatura dedicată siglei electorale a PCR. Cum aceasta era secera şi ciocanul, desenul înfăţişează un tip slăbănog căruia un altul îi retează gâtul cu secera, dându-i în acelaşi timp cu ciocanul în cap. Memorabilă tableta „Nea Ghiţă-Dej la Muzeul Louvre”, din 31 august 1946! Liderul comunist se afla la Conferinţa de Pace de la Paris. „Dreptatea” îi aranjează o vizită imaginară la Louvre:

„Competinţa notorie a d-lui Gheorghiu-Dej a fost expediată la Paris. E nevoie de luminile ei, acolo unde se aşază pacea lumii şi soarta României. Surmenat, s-a sustras pentru câteva ore multiplelor sarcini, ca să viziteze celebrele galerii de artă ale Parisului de totdeauna. Aşa la povăţuit tovarăşul interpret şi ghid. Custodele se introduce cu o «flatterie» la adresa României: – «Ştiţi excelenţă, că o româncă travestită în sfânta Genevieva veghează simbolic peste Parisul adormit? Aţi vizitat, cred amfiteatrul Sorbonei. Puvis de Chevannes şi-a imortalizat acolo soţia, româncă din istorica familie a Cantacuzinilor ... ». Neîndemânarea tălmaciului (traducere-traditore) făcu pe nea Ghiţă să intervie: – «Le-am luat moşiile Cantacuzino şi la toţi ciocoii. Am făcut cea mai revoluţionară reformă agrară ... ». Francezul încearcă să iasă din perplexitate: – «Chevannes a pictat alegoria acum 70 de ani. Dar să începem vizitarea». Trec din sală în sală. Se opresc în faţa Venerei de Milo. – «Iată o ciungă de amândouă braţele! De ce nu i se pun din marmoră la loc? S-ar suda bine. Să fie femeie întreagă ca lumea ... ». Nea Ghiţă-Dej caută să fie subtil şi ambiguu. – «Eu mă pricep în tot felul de suduri... Este meseriile mele. Am căpătat şi brevet în sudură, aici la Paris, zilele astea»”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro