Ion Cristoiu: Ruşii ne porecliseră: Ţiganii lui Antonescu

Memorii. Deoarece aveam nevoie de amintiri despre Dezastrul românesc de la Stalingrad, am căutat şi am găsit cartea Memoriile lui Dumitru Păsat. 1941-1945, publicată postmortem de Eugen Negrici. Am deschis volumul la paginile despre Stalingrad. Înţeleg că unitatea pe care o conducea căpitanul făcea parte din Armata a 3-a a lui Petre Dumitrescu, cea care preluase Frontul de pe malul Donului, cu misiunea de a n-o lua la fugă, avînd deja două uriaşe aşchii ruseşti înfipte în trup. Sînt celebrele capete de pod de la Serafimovici şi Kletskaia, folosite de Armata Roşie în ofensiva din 19 noiembrie 1942. Pe măsură ce citesc îmi dau seama că Dumitru Păsat comandase la Stalingrad o companie din faimoasele unităţi de la Sărata, despre care vorbeşte şi Antony Beevor în legendara sa carte Stalingrad, alcătuite din condamnaţi români veniţi pe front pentru reabilitarea prin luptă. Deşi ar trebui să mă limitez la Dezastru, merg mai departe, însoţindu-l pe autor în calvarul prizoneratului.

 Pot face deja următoarele observaţii:

1. Memoriile au fost scrise înainte de 1989. Deşi Securitatea din anii 70 se mai îmblînzise, autorul ţine cont de realităţile din jur. Aventura lui Antonescu e criticată după trecerea Nistrului. De pe poziţii aparent comuniste sînt demascaţi şi ofiţerii de birou, învîrtiţii, şmecherii, personaje reale, dovedind că nici Dictatura militară a lui Antonescu n-a reuşit să stîrpească nărvul genetic de a pune mîna.

2. Ruşii au din start o părere proastă despre români. Sînt porecliţi Ţiganii lui Antonescu, dispreţuiţi pentru niet culturnîi, căinaţi, pentru că au fost tîrîţi de nemţi împotriva Rusiei.

3. Încredibilele necazuri străbătute de autor după căderea în prizonierat confirmă adevărul că omul e mult mai animal decîte se crede. La un moment dat, învelisul protector al civilizaţiei se duce dracului şi omul se întoarce la instinctele cîinelui şi mîţei.

*

Jurnalul meu. Am terminat cartea lui André Castelot despre Napoleon:

Napoléon, Librairie Academique, Paris, 1968.

Am notat, pentru dezvoltări ulterioare, cîteva chestii:

a. Bietul Guvernator al insulei Sfînta Elena, al doilea, rămas în istorie drept călăul lui Napoleon, e victima legendei la care a început să lucreze Împăratul chiar din clipa celei de-a doua abdicări. Legenda avea nevoie de o victimă. Şi dacă s-ar fi culcat cu Napoleon, Guvernatorul n-ar fi reuşit să-i intre în voie. Napoleon căuta dinadins scandal, pentru ca amărîtul - Wellington a zis despre el că era pur şi simplu idiot- să joace rolul de Călău.

b. Slavă Domnului că Napoleon a murit la timp.!Una e să stai în închisoare, unde eşti singur şi nu te poţi compromite decît în proprii tăi ochi şi alta e să stai cu mai mulţi, ca Napoleon, ca aceştia să-ţi fie foşti subordonaţi, ca tu să se pretinzi mai departe Monarh. E greu pentru un fan al Împăratului să citească paginile despre Sfînta Elena, cu un Napoleon furios pe Bertrand că nevastă-sa nu se culcă cu el!

*

Notă. Ar fi trebuit să notez din Ilf şi Petrov schiţa despre linguşirea străinătăţii, cea în care moscovitul cu bilete la teatru e trimis acasă din sală, pentru că locurile au fost date diplomaţilor străini. S-ar fi petrecut asta la Paris? Schiţa e dovada că ruşii rămîn complexaţi faţă de străini şi după Revoluţie. Complexul primitivilor faţă de albii veniţi călare.

*

Scriam pe 8 aprilie 2014. De ce a renunţat Victor Ponta să mai joace teatrul surîsurilor faţă de presă

Marţi dimineaţa, jurnaliştii care l-au întrebat pe Victor Ponta despre dezvăluirile privind miş-maşurile sale cu arestatul Adrian Duicu, au avut surpriza neplăcută a unui ins agresiv, mojic, arogant, cum îi stă bine, de altfel, unui lider al partidului-Stat. Cum se explică această renunţare la teatrul surîsului de tip iliescist pentru năpustirea de tip Adrian Năstase? Un răspuns ni-l dă victoria lui Victor Orban la scrutinul din Ungaria. Duminică seara, după anunţarea exitpool-urilor, France 24, un fel de CNN francez, şi-a bătut capul să explice victoria lui Victor Orban la scrutinul din Ungaria după un mandat în care a stîlcit pur şi simplu statul de drept. Invitată prin videotelefon să spună ceva, o doamnă de la o revistă din Budapesta, în genul lui „22“ de la noi, a pus victoria Dreptei radicale pe Sindromul Trianon. Potrivit dînsei, maghiarii au votat Fidesz şi Jobbik, pentru că formaţiunile Dreptei radicale au reuşit să bocească mai artistic decît Partidul Socialist amărîta soartă a Ungariei Mici după ce-a fost Ungaria Mare. Explicaţia succesului e alta şi ea poate fi descoperită prin trimiterea la victoria lui Erdogan în Turcia. Situaţiile lui Orban şi Erdogan sînt asemănătoare. Amîndouă personajele sînt naturi autoritariste, incapabile prin naştere să înţeleagă Statul de drept. Amîndouă personajele agită un naţionalism agresiv. Pentru derapajele grave de la democraţie Victor Orban şi Erdogan au fost criticaţi de CE, de Occident. Deşi au aşezat ţara pe drumul abuzurilor, cei doi au cîştigat scrutinul în chip zdrobitor. Explicaţia poate fi neliniştitoare pentru România. Apărarea statului de drept, respectarea Justiţiei, libertatea presei lasă indiferentă majoritatea populaţiei din Turcia şi din fostele ţări comuniste. Atît în Ungaria, cît şi în Turcia, democraţia autentică nu e o realitate adînc înrădăcinată în realitate. Instituţiile statului de drept funcţionează ca şi cele din regimul comunist. E suficient să ajungă la Putere un partid al cărui dispreţ faţă de Statul de drept e moştenire genetică, pentru ca el să calce în picioarele normele democraţiei fără să scadă în sondaje. În România a parvenit la Putere un asemenea partid: PSD Partidul-Stat, avînd în frunte Famiglia Ponta. Pentru PSD, pentru Famiglia Ponta, victoriile din Ungaria şi Turcia, ivite în dispreţul criticilor aduse de CE, de Occident, nu pot fi decît o confirmare că politica de abuzuri, de încurajare a Penalilor din România, de înăbuşire a vocilor critice, politica dusă pînă acum cu o anume prudenţă, poate fi continuată şi chiar întărită prin renunţarea la preşedinte. Din această victorie Victor Ponta a înţeles că şi el poate face ce vrea în România. Numai că el nu ţine cont de un adevăr: România nu e pentru Occident ce sunt Turcia şi Ungaria. În consecinţă, ce li s-a îngăduit celor doi nu i se va îngădui şi lui Victor Ponta.

Alte titluri din 8 aprilie 2014

A mirosit Marian Oprişan că-i vine şi lui rîndul?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro