Ion Cristoiu: Sadoveanu: „Trec ca şi oamenii frunzele de toamnă”

Operă. Mihail Sadoveanu despre Creangă în eseul Patruzeci şi cinci de ani de la moartea lui Creangă, publicat în Însemnări ieşene, 15 ianuarie 1937:

„Nourii şi aglomeraţiile trec; trec ca şi oamenii frunzele de toamnă. Iată însă că se fixează în codru o formă nouă cu gust deosebit a unui merişor. Şi iată că sună în această limbă veche şi înţeleaptă accente cum n-au mai sunat. Sînt aceleaşi vorbe, însă e un întreg nou în care se simte sufletul nostru pînă în adîncimea istoriei; sînt aceleaşi elemente de tradiţie şi basm, însă fixate în cristali nemuritori de pietre rare. Toate generaţiile şi tot trecutul au lucrat pentru ca această operă, în care bate inima noastră, să se elibereze. Noi vom trece; opera lui Creangă, ca şi a lui Eminescu, va rămîne. Această lamură în care ne cuprindem noi ca într-un diamant ce se va păstra pururi e ceva nou, adaos la totalitatea lucrurilor din lumea asta. Nu exista înainte; există acum pentru totdeauna. E o operă ieşită din binecuvîntarea divină şi se pune între cele divine şi nepieritoare.

Ce importanţă mai are acum faptul că Ion Creangă a dus o viaţă umilită şi mizeră… ? Ce importanţă că l-au persecutat cei mari ai lumii. Că l-a stînjenit propriul lui trup, supus suferinţelor şi scăderilor instinctului. Îl picura ploaia şi îl orbea fumul în căsuţa din ograda Goliei; îşi ducea penibil zilele în bojdeuca din Ticău. I se precupeţea o pine în această lume, de cătră cei care erau aşezaţi la ospăţul Vieţi? Toate au trecut. A venit ceasul izbăvirii, în cea din urmă zi a anului 1889.”

Ştiţi ce e genial aici? Nu chestiunea cu geniul care se naşte din noroi. E genială observaţia că suferinţele trupului în cazul unui geniu sînt lipsite de importanţă.
Importanţă are opera.

*

Monologul interior. René Marill Albérès, ca şi alţi entuziaşti ai modernităţii romaneşti, crede că monologul interior poate da seamă, mai mult decît formulele tradiţionale, de lumea interioară a personajului, sau, mai precis, de lumea din afară văzută dinspre cineva. Două greşeli, ce pot fi numărate aici adepţilor fără rezerve ai monologului interior. Întîi şi-ntîi că, ştiinţificeşte vorbind, nici monologul interior nu reuşeşte să comunice toate întîmplările din conştiinţă, să facă ştiută lumea interioară în cele mai mici detalii. Principalul instrument de comunicare a mişcărilor sufleteşti, concepute ca infinitezimale, rămîne cuvîntul. Ori Bergson, un fel de bunic al monologului interior, a denunţat incapacitatea cuvîntului, slujbaş umil al inteligenţei, de a surprinde şi conţine întrutotul lumea interioară, supusă organicităţii. Cîtă vreme monologul interior se sprijină pe cuvînt, ceva din lăuntric va rămîne ascuns pentru totdeauna. E drept, conştienţi de această dramă a limbajului, clasicii monologului interior au pus la grele cazne cuvîntul, schingiuindu-l în fel şi chip pentru a putea spune, prin el, ce credeau ei că se întîmplă în capul lor. A doua greşeală ţine de neglijarea legilor artei. Proza, fie şi cea clasică, e o sumă de convenţii în vederea unui scop: surprinderea lumii sufleteşti. Monologul interior e o modalitate. Dar, literatura posedă şi alte mijloace, la fel de bune, de a sesiza lumea interioară. Ce se întîmplă sufleteşte poate fi comunicat nu numai strict, prin bolboroseala unei conştiinţe mai mult sau mai puţin treze, ci şi prin atmosferă, decor, relaţii între personaje.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro