Ion Cristoiu: Şi China se pregăteşte de ce poate fi mai rău: Un Război mondial!

Duminică, 16 octombrie 2022, s-a deschis la Beijing Congresul XX al Partidului Comunist Chinez. El se va desfăşura pînă în 22 octombrie 2022. La finele Congresului va fi ales secretarul general al PCR, care e şi preşedintele Chinei, precum şi întreaga echipă care va conduce ţara cinci ani de zile de acum încolo.

Pe vremea Uniunii Sovietice Congresele PCUS erau prezentate întregii Lumi de presa occidentală drept momente istorice.

Explicaţia era simplă:

Conducătorul PCUS era de facto Conducătorul Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică era cea de a doua Superputere a Lumii. Cine conducea URSS conducea practic jumătate din Lume: ţările Lagărului socialist, o mare parte din ţările Lumii a treia, mai toate partidele comuniste şi muncitoreşti de pe Glob.

Şi în Occident era important cine conducea ţara, fie ca preşedinte, fie ca premier.

În regimuri prezidenţiale precum cel american sau francez, alegerea preşedintelui stîrnea interesul întregii Lumi.

Numai că în democraţie şeful statului sau şeful partidului de Guvernămînt n-avea putere absolută. Politica externă, cea la care întreaga lume era atentă, depindea şi de Congres sau de Parlament.

De aceea, în noiembrie anul acesta, întreaga Lume va fi atentă la alegerile din America pentru Congres.

Conducătorul Uniunii Sovietice avea însă puteri absolute. Nu numai asupra URSS, dar şi asupra unei jumătăţi de lume.

Fireşte, nici el nu-şi putea permite orice în materie de politică externă. Dictatura făcea însă ca situaţia internaţională să depindă mult de cine ajunge în fruntea PCUS. Mihail Gorbaciov a dovedit cît de important era cine conducea PCUS şi prin asta URSS. Graţie lui s-a încheiat Războiul Rece. Prin înfrîngerea umilitoare a Uniunii Sovietice, desigur, dar asta e mai puţin important cînd vorbim de semnificaţia unui Congres al PCUS. Între noi fie vorba, dacă secretarul general al PCUS n-a fi avut atîta putere, nu-i exclus ca URSS să fi supravieţuit. Nu l-ar fi lăsat pe Gorbaciov să facă prostii instituţiile cu care ar fi împărţit puterea.

China e una dintre puţinele ţări comuniste de pe glob.

Cine conduce Partidul Comunist Chinez conduce China. Şi cum China e angajată în ascensiunea de Superputere (Rusia rămîne o putere regională, oricît ar vrea Putin ca lucrurile să stea altfel), un Congres al Partidului Comunist Chinez rămîne pentru întreaga lume de importanţa unui Congres al PCUS prin alegerea secretarului general.

Una dintre marile slăbiciuni ale Superputerii numite URSS o constituia posibilitatea ca în fruntea PCUS să vină un nou lider. Marile schimbări din politica externă a Uniunii Sovietice au avut loc după venirea unui nou secretar general al PCUS.

Nichita Hruşciov după Stalin.

Leonid Brejnev după Nichita Hruşciov.

Mihail Gorbaciov după Leonid Brejnev.

(Deşi după moartea lui Brejnev au fost doi secretari generali ai PCUS – Andropov şi Cernevko – aceştia au condus prea puţin timp pentru a se impune în politica externă a Uniunii Sovietice).

Slăbiciunea schimbării ţinea nu de posibilitatea ca în fruntea PCUS să vină un neisprăvit precum Mihail Gorbaciov, care a reuşit să-şi destrame propria ţară, ci de zăpăceala primelor ani de condus.

Pînă cînd noul Ţar punea mîna pe toată Puterea, Uniunea Sovietică îşi pierdea fermitatea în politica externă.

Am făcut această incursiune în istoria Războiului Rece pentru a semnala că marea problemă cu care s-ar fi putut confrunta China în perioada următoare ar fi fost venirea unui nou lider al PC Chinez.

Premisele pentru aşa ceva erau date de prevederile legale şi statutare care limitau numărul mandatelor de cinci ani la două.

Xi Jinping conduce PCC şi China din 2012.

Teoretic, la Congresul XX ar fi trebuit înlocuit.

Practic însă, tot el va fi reales.

Pentru încă cinci ani în fruntea PCC şi ca preşedinte al Chinei.

Condiţiile ca acest eveniment extraordinar să se întîmple – un secretar general al PCC reales după 10 ani de conducere - au fost create prin modificări în Lege şi în statut.

Indiscutabil, pentru ca să fie reales să conducă după două mandate, fiecare de cinci ani, Xi Jinping a tras sfori cu mult înaintea Congresului.

Ele însă n-ar fi avut eficienţă dacă Establishmentul chinez n-ar fi fost conştient de slăbiciunea reprezentată de venirea unui nou lider. E lesne de gîndit ce s-ar întîmpla dacă Xi Jinping ar fi înlocuit cu un nou lider. Pînă cînd ar pune mîna pe manete, China ar fi vulnerabilă.

O parte însemnată din discursul lui Xi la începutul Congresului a fost dominată de referirile la securitate, la siguranţă, la descurajarea strategică.

„Adaptaţi-vă şi fiţi pregătiţi să rezistaţi la vânturi puternice, ape agitate şi chiar furtuni periculoase!”, le-a spus el celor 2.300 de delegaţi ai partidului şi evident chinezilor.

În interviul pe care mi l-a acordat pentru jurnal meu video, Dan Tomozei, excepţionalul ziarist român din China, a ţinut să semnaleze vizibila preocupare din ultimul timp a conducerii chineze pentru întărirea Armatei.

Deşi Armata n-a fost neglijată, totuşi, pînă în ultima vreme, în discursul public al Chinei preocuparea numărul unu era construcţia paşnică.

Războiul din Ucraina, dar şi politica agresivă a Americii în Asia (vezi crearea unui NATO asiatic, alcătuit din SUA, Anglia, Japonia, Australia şi Coreea de Sud) au trezit China din iluzia destinderii planetare.

Pentru China e limpede că, alături de Rusia, e o ţintă a Americii.

Că după Rusia vine rîndul Chinei.

În astfel de condiţii, China nu-şi poate îngădui o schimbare la vîrf.

Dincolo de bătălia din partid, realegerea lui Xi, pentru un alt treilea mandat, încălcînd regula impusă de Den Xiao Ping, dă semne că şi China se pregăteşte de ce e mai rău:

De un război mondial!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro