Ion Cristoiu: Şi totuşi în decembrie 1989 Mămăliga n-a explodat!

De ce a fost nevoie de atîta opintire din partea străinătăţii pentru a scoate în stradă minimul de români ceruţi de comedia revoltei spontane?

Acum, după peste trei decenii de studiere a lui 22 decembrie 1989 bănuiala a devenit certitudine:

Ieşirea în stradă la Bucureşti n-a dus la răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu. Mult legendarizata pornire spre Centru a muncitorilor (de ce muncitori, nu cumva, pentru că aceştia trebuiau să fie actorii principali din piesa regizată de Moscova?) ar fi fost un fîs dacă Securitatea lui Iulian Vlad mai întîi şi Armata lui Victor Stănculescu mai apoi ar fi păstrat intact inelul invocat de Nicolae Ceauşescu la Proces.

E vorba de barajul de tancuri şi militari care înconjurau ca un inel sediul Comitetului Central.

Ce-ar fi făcut masele populare dacă tancurile ar fi rămas pe poziţii şi mitralierele ar fi început să tragă fie şi aer? Lovitura de stat dată de Moscova cu acceptul Occidentului, care vedea în Nicolae Ceauşescu un pericol pentru Operaţiunea de tragere pe sfoară a lui Mihail Gorbaciov (Nicolae Ceauşescu era singurul lider din Est care trăgea sirene de alarmă privind sfîrşitul comunismului prin concesiile făcute democraţiei graţie Perestroikăi), avea nevoie de acoperirea revoltei populare. Pe de o parte pentru că media din Occident n-ar fi cîntat în veci un puci (altceva e să vorbeşti de Poporul cu mîinile goale, de trezirea unui Popor din somnul cel de moarte în loc de militarii care l-au înlăturat pe Dictator), pe de alta pentru că în ţara antirusească prin definiţie era aproape imposibil să dai o lovitură de stat la lumina zilei. Dacă Nicolae Ceauşescu era dat jos printr-un puci s-ar fi făcut imediat legătura între ofiţerii pucişti şi Moscova.

Aşa Dictatorul a fost alungat de masele populare.

Participarea la mitingul din 21 decembrie 1989 fără un strigăt de revoltă, lăsarea celor de la Baricadă în faţa tancurilor, cînd ar fi fost normal, dacă Poporul ar fi fost altul, ca întreg Bucureştiul să alerge la Dalles şi să se bată cu soldaţii, sînt dovezile Mămăligii care n-a explodat.

Istorici mai lucizi decît alţii au recunoscut în studiile despre Evenimente pasivitatea şi resemnarea Poporului Român atît în decembrie 1989, cît şi în întreaga lui Istorie. Unul dintre aceştia e Peter Siani-Davies prin lucrarea The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University, 2005, tradusă la Humanitas în 2006 sub titlul Revoluţia Română din decembrie 1989. În capitolul Cauzele Revoluţiei, el scrie:

„Atît de dureroase erau relatările despre suferinţele îndurate de români încît, din decembrie 1989, numele lui Nicolae Ceauşescu a devenit sinonim cu cea mai cumplită dictatură. Rămîne însă un paradox, şi anume că, deşi românii s-au confruntat cu asemenea greutăţi, în cea mai mare parte a anilor ʼ80 au existat relativ puţine semne de revoltă sau de disidenţă. Evident, una dintre cauzele acestei situaţii era gradul înalt al represiunii exercitate de stat, dar unii analişti occidentali au mai identificat şi alte două explicaţii: una de sorginte culturală, iar alta structurală. Aspectul cultural a fost cel mai bine prezentat de Michael Shafir. Căutând o explicaţie a pasivităţii românilor, el a subliniat lipsa de tradiţie în privinţa autonomiei din cultura politică românească, precum şi adînc înrădăcinata înclinaţie a ţăranilor către supunere, bazată pe resemnarea şi fatalismul născute din misticism şi religia ortodoxă. Aceste caracteristici sunt prezentate, se pare, de balada populară «Mioriţa», în care un cioban, deşi avertizat de o mioară asupra planurilor ucigaşe puse la cale de tovarăşii săi, îşi aşteaptă, pasiv, moartea. Aspectul structural a fost cel mai bine explicat de către Steven Sampson. Şi el a pornit tot de la factori culturali pentru a găsi o explicaţie a pasivităţii românilor, dar a ajuns la concluzii vizibil diferite atunci cînd a subliniat individualitatea românilor şi vădita lor neîncredere în organizarea socială. Românii nu se supun cu pasivitate, ci încearcă în mod activ să eludeze cele mai neplăcute aspecte ale sistemului şi să-şi asigure bunuri şi servicii prin intermediul economiei subterane, spune el. Familia şi prietenii făceau rost de alimente aşa încît, în pofida lipsurilor, în România nu a fost foamete. Şi, deşi la nivel oficial exista o cenzură severă, iar viaţa publică necontrolată se afla la un nivel minim, restaurantele şi alte locuri de distracţie închizîndu-se seara devreme, numărul de aparate video deţinute de cetăţeni era mare, ceea ce permitea ca, acasă, aceştia să vizioneze cele mai recente filme occidentale.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro