Ion Cristoiu: Starea de alertă va fi menţinută pînă la alegerile locale

Jurnalistul şi publicistul Ion Cristoiu atrage atenţia că în timp ce în România autorităţile fac eforturi pentru a menţine starea de alertă până la alegerile locale, în Occident a apărut moda dărâmării statuilor, un obicei mai vechi care arată că, deşi, practic, un gest absurd, este cât se poate de omenesc.

Prezentăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

“1. Cioclul apocaliptic Raed Arafat face turul televiziunilor pentru a justifica decizia lui Klaus Iohannis de a menţine starea de alertă şi prin asta de a lipsi pe români de dreptul fundamental de a fi liberi. Peste tot Raed Arafat e prezentat cu pompă drept specialist.

Specialist în ce?

După terminarea facultăţii, Raed Arafat s-a specializat în terapie intensivă. N-a avut timp să fie doctor pur şi simplu. S-a apucat de SMURD, o iniţiativă lăudabilă din punct de vedere civic, dar care nu ţine loc din punct de vedere medical nici măcar de administrarea unui clistir. Din 2007 a fost demnitar al guvernelor succesive, de la cel condus de Călin Popescu Tăriceanu pînă la cel condus de Ludovic Orban. Ca să fii specialist în ceva trebuie să studiezi, să scrii şi să publici, dacă nu cărţi, măcar notiţe de subsol la cărţi. Specialişti în Coronavirus sînt doar virusologii, epidemiologii şi infecţioniştii. Raed Arafat nu s-a afirmat în aceste domenii nici măcar ca amator. Nici vorbă de specialist în Coronavirus ale cărui opinii în privinţa măsurilor de relaxare să fie luate în seamă de opinia publică.

De ce e prezentat peste tot Raed Arafat drept specialist cînd el e doar un trombon propagandistic al lui Klaus Iohannis? Pentru ca aşa zisele sale opinii de specialist să fie pretextul menţinerii stării de alertă pînă la alegerile locale. De ce pînă la alegerile locale? Pentru ca electoratul PSD, uşor de ţinut în casă atît prin panicarea specifică vîrstei, cînd şi prin faptul că pensia vine oricum, că o dă statul, să nu iasă la vot, de frică să nu se infecteze cu Coronavirus.

2. După rostogolirea pe străzi şi aruncarea în apă în ţipetele orgasmatice ale TeFeLiştilor de la Bristol a statuii lui Edward Colston pe motiv că prin comerţul cu sclavi făcut de el în secolul XVII a pregătit terenul pentru ca în 2020 afroamericanul George Floyd din America să fie ucis de un poliţist alb într-o operaţiune a poliţiei, moda dărîmării statuilor pe motiv că nu corespund culturii de fast food a TeFeLiştilor s-a năpustit asupra întregului Occident. La Anvers în Belgia, autorităţile locale au pitit statuia regelui Leopold al II-lea al Belgiei pentru a nu fi dărîmată de TeFeLiştii belgieni pe motiv că la finele secolului al XIX-lea a înfiinţat o companie care a exploatat sîngeros pe băştinaşii din Congo. La Oxford studenţii (!!!) au protestat împotriva statuii lui Cecil Rodhes pe motiv că reprezintă un imperialist care a introdus apartheidul în Africa de Sud. La Londra n-a fost nevoie de nici un protest pentru ca statuile nedoriţilor de către TeFeLişti să fie puse la index de către primarul Londrei, un bolşevic de origine pakistaneză. Despre Boala de a dărîma statuile am scris într-un eseu mai vechi al meu:

<Dărîmarea statuilor şi a monumentelor în general n-a fost inventată de noi, românii. Prin 1990, cînd nu mai ştiai în ce parte a Bucureştiului să alergi pentru a nu scăpa spectacolul unei noi statui smulse cu macaraua de pe soclu, am crezut că acesta e un nărav tipic dîmboviţean. Ulterior, plecînd de la această naivitate, unii s-au grăbit chiar să deplîngă anul respectiv. L-au poreclit anul nihilismului. În realitate, nu eram singurii porniţi să dăm jos statuile. Întreaga Europă de Est se burzuluise împotriva personajelor turnate în bronz sau cioplite în piatră. La Varşovia, la Praga, la Sofia şi la Tirana mulţimile, incitate de discursuri profetice, avînd în frunte fanatici mai mult sau mai puţin autentici, rătăceau de-a lungul şi de-a latul oraşului căutînd cu înverşunare statuile trecutului.

Cea mai mare victimă a acestei revolte împotriva oamenilor de piatră, urmînd celei împotriva oamenilor din carne şi oase, a fost Vladimir Ilici Lenin. Memoria omenirii va păstra pentru totdeauna imaginea celebrului Ulianov smuls de pe soclu de o macara uriaşă, după ce în prealabil gîtu-i fusese strîns de juvăţul unui odgon. Nu-i exclus ca şuruburile macaralei să fi fost puse în mişcare de un membru al clasei proletare, clasă căreia Vladimir Ilici Lenin îi promisese, cu 70 de ani în urmă, Raiul pe pămînt. În furia cu care respectivul umbla la manete era ceva şi din nemulţumirea proletariatului care luase în serios, cîndva, aceste făgăduieli deşarte. Jumătate de secol de comunism îl convinsese că promisiunile celui săpat în piatră sufereau, ca toate promisiunile politicienilor, de deşertăciune. De altfel, respectivul se lămurise de asta, chiar în timpul ştrangulării lui Vladimir Ilici Lenin. Macaraua, care era – ca moştenire socialistă – una din promisiunile făcute de Vladimir Ilici Lenin, mergea ca dracu’.

Nu era singura imagine simbol. Doborîrea statuilor leniniste s-a dovedit a nu fi o treabă prea uşoară. La noi, la Bucureşti, a fost nevoie de truda unei zile întregi. Pierdut în mulţimea din jurul faimosului soclu, găzduit de Piaţa Scînteii, mi-am dat seama de problemele puse de dărîmarea acestei statui. Dimineaţa, lucrurile păruseră simple mulţimii întărîtate. Se repezise la statuie s-o dea jos cu mîinile goale. Elanul revoluţionar s-a frînt imediat. Leninul de bronz continua să rămînă în picioare. Cu un surîs dispreţuitor. Un surîs faţă de credinţa neghioabă a maselor că el poate fi smuls atît de uşor. Au urmat fel de fel de combinaţii. S-a adus o macara. S-a încercat să i se rupă statuii gîtul. S-a vrut să i se dea, apoi, peste ceafă cu un bolovan. La vremea respectivă nimeni nu se gîndea că e vorba de un simbol. Că personajul de pe soclu ne avertiza cît de greu, cît de complicată va fi smulgerea sa din conştiinţe. Abia acum, după 80 de ani de al revoluţia bolşevică, ne dăm seama cîtă dreptate avea Vladimir Ilici Lenin !

Dărîmarea dîmboviţeană a statuilor nu este o surpriză nici din punct de vedere istoric. Fiecare nouă epocă a conţinut aruncarea de pe soclu nu numai a oamenilor, dar şi a încarnărilor în piatră ale acestora. Comunismul însuşi a început prin a dărîma statuile anterioare. În chiar interiorul comunismului distrugerea statuilor şi-a avut rolul său. Uriaşul Stalin din Piaţa Aviatorilor din Bucureşti a dispărut într-o singură noapte. Ca şi cultul lui Stalin, de altfel.>

Nu mă gîndeam atunci că voi asista la dărîmarea statuilor în interiorul aceluiaşi regim, cum se întîmplă acum în Occidentul capitalist.

Îmi încheiam eseul meu astfel:

<Dintre toate gesturile omeneşti dărîmarea statuilor pare cel mai absurd din punct de vedere practic. În definitiv un monument e o biată alcătuire de pietră. Dacă ne gîndim însă mai bine dărîmarea statuilor e unul din gesturile cele mai omeneşti cu putinţă. Numai omul e în stare să-şi ridice statui şi să şi le dărîme. Porcul, de exemplu, n-ar fi capabil de aşa ceva. >

La fel aş încheia şi un eseu dedicat dărîmării statuilor din Occident pe motiv că personalităţile întruchipate de ele au contribuit cu secole în urmă la asasinarea afroamericanului George Floyd în 2020.